Trei bile de ping pong

Multe lucruri s-au mai întîmplat de cînd m-am întors din insulele Lofoten.

De exemplu, de-a lungul ultimelor zile, în pauzele de cafea am remarcat că toţi interlocutorii, pe lîngă pasiunea obligatorie a sportului care e mai tare azi decît era religia în trecut, nutresc multe alte pasiuni. Aş enumera pe lîngă pasiunea nouă a aifonului pe cea a pleisteişănului, a serialelor TV descărcate de pe internet şi pe cea a feisbucului.

Într-o pauză de săptămîna trecută am avut dreptul să ascult preţ de o jumătate de oră o prelegere despre ceasuri, ţinută împreună de un coleg mai mic în grad decît mine (n-1) şi de un coleg mai mare în grad (n+2), adică un mare şef la mîna căruia se lăfăia un rolecs de 1500 de euro, zicea el. Eu văzusem din astea în China la 5 ioro bucata, dar n-am vrut ca să îi zic, că îndată se dă al treişpelea salariu şi nu se ştie niciodată. Tot şeful ăsta, după ce şi-a scos rolecsul de la mînă şi l-a întors pe partea cealaltă să ne arate printr-un gemuleţ ce mişto face mecanismul şi noi am zis oaaaa, ne-a povestit cum a văzut el într-o şedinţă un n+10 care are un ceas de 50 de mii de euro. În rest, celor doi absolut nimic nu le-a scăpat în materie de ceasuri, erau la curent pînă şi cu mărcile sovietice care ne-au legănat nouă copilăria şi cu ajutorul cărora speram să pot ţine şi eu piept conversaţiei, dar n-am reuşit, întrucît n-am făcut decît să dovedesc că sînt un mare neofit, mai ales atunci cînd şi-au dat seama că nu auzisem în viaţa mea de ceasurile Poliot. Eu nu ştiam decît de Pobeda pe care am primit-o cînd am împlinit şapte ani şi care m-a ţinut pînă pe la vreo douăzeci, cînd s-a stricat din cauză că m-a prins o ploaie prin Copou şi a luat apă.

Ei bine, cu n+2ul ăsta am avut mai demult o discuţie despre nicoane şi canoane, la care l-am bătut la puncte, el fiind niconist şi puţin cam diletant în materie. Cum e el genul perfecţionist, că nu degeaba e n+2, mi-am zis atunci ca măcar în materia la care l-am bătut odinioară să nu iau capace pe viitor şi am hotărît să fac o vizită de documentare la salon de la photo ce tocmai a avut loc. Acolo ce mi s-a părut interesant e că am văzut foarte mulţi bărbaţi şi femei în erecţie. Toţi se plimbau printre standuri, n-am înţeles de ce, cu nicoanele, respectiv canoanele dotate cu obiective de dimensiuni medii, mari şi foarte mari agăţate de gît. Pe mai mulţi i-am văzut chiar oprindu-se, pipăindu-şi mutual aparatele şi măsurîndu-le lungimile, dînd din cap admirativ şi cu invidie. Am asistat chiar şi la o încăierare în care un niconist i-a dat în cap cu aparatul unui canonist, care a ripostat cu un obiectiv alb pe spinarea celui dintîi, după care s-au apucat împreună să îmbrîncească un panasonic.

Dar cel mai interesant a fost că la standul unui cunoscut producător de sticlărie se organizase o şedinţă de şuting cu manechin, de fapt cu manechină. Manechina asta şi-a aruncat după o vreme sutienul în public, moment în care cîteva zeci de obiective au tresărit şi s-au lungit parcă mai tare după care a urmat o lumină puternică şi un efect de tunel. Apoi am întors capul înspre colegul italian cu care am fost la salon. Îl cheamă Gesù.

La cercul polar

Am coborît la bar, am comandat rapid nişte chocolate con churros, mi-am scos laptopul şi m-am conectat avid la reţeaua wi-fi a hotelului ca să scriu aceste rînduri.
Toată răs-alaltănoapte n-am visat decît una media racione de croquetas de bacalao con patatas bravas (am ajuns la nivelul expert acum) şi o mare Mediterană de cerveza. Imediat ce am pus piciorul pe banchiză, sub un ger de +25 de grade, am simţit cum mă ia din toate părţile cu miros de bacalao prăjit in ulei de măsline şi am început să înghit tone de saliva. N-am mai rezistat şi primul lucru pe care l-am făcut după depunerea bagajelor la hotel (de către şoferul limuzinei trasă de cîini - unul dintre ei se numea Colţ Alb, dacă îmi aduc bine aminte - care m-a adus de la aeroport) a fost să intru în prima bodega şi să comand cea mai mare porţie de frituras variatas y una cervezita (por favor) . Am mîncat-o doar cam o treime. Mi-a scăpat la sfîrşit, stînd cu mîinile pe burtă, un: ¡Jesus Maria! Aşa cantitate de mare de calmari, caracaţite, creveţi, pulpe şi alte obiecte neidentificate, toate aproape încă zvîcnind în farfurie, n-am mai văzut în viaţa mea - obişnuit fiind în ultima vreme cu meschinăria şi zgîrcenia în toate a poporului francez vecin şi pretin. Aşa că am mai luat încă una copa de sangria şi am închinat-o în sănătatea ţiganilor care le ziceau bine la ţambal, acordeon şi contrabas la colţul străzii.
Adios, hasta luego, hasta la vista baby, etc.

P.S. Meniurile de la bancomate pot fi afişate în engleză, germană, încă vreo două limbi chineze şi romană.