Acum mai mulți ani stăteam oropsit pe o bancă în parcul din fața Gării de Nord din București, strîngîndu-mi în brațe rucsacul dintr-un reflex de insecuritate dat de cîinii vagabonzi ce îmi tot dădeau tîrcoale de ceva vreme. Din cînd în cînd, unul mai îndrăzneț venea și îmi mirosea talpa pantofului și mie îmi curgea în gînd un fir de transpirație pe tîmpla care încă nu încărunțise la vremea respectivă. Mai aveam vreo două ore pînă la trenul accelerat șinșimiișinși și nu prea știam sau nu prea aveam chef cum să le umplu mai cu folos. Fusesem deja la MacDonalds pentru un prînz gastronomic și tocmai îmi înăbușeam un rîgîit cu bigmac și bule fine de Coca Cola cînd alături de mine s-a așezat o doamnă profesoară la pensie. Am știut din prima că era profesoară pentru că lucrurile astea se știu pur și simplu, fără să te învețe nimeni, așa cum am știut din prima deunăzi la cantină că domnul cu mustață și nas roșu care împingea platoul în fața mea e român. Cînd a vorbit cu casierița, originile lui sănătoase s-au confirmat. Cînd a întins cartela ca să plătească, i-am văzut numele, ceea ce mi-a permis să îl găsesc mai tîrziu în intranetul firmei, e reprezentantul local al unuia dintre cele mai virulente sindicate din Franța.
Mă opresc acum ca să trag aer în piept, pentru că tocmai m-a fulgerat filosofic că există posibilitatea ca doamna din parcul Gării de Nord să nici să nu mai trăiască în momentul de față.
Bine, să trecem. La început s-a cam codit ea să intre în vorbă, dar se vedea că era cumva nerăbdatoare și se cam plictisea. A început să mă chestioneze ba despre una, ba despre alta. Eu cam adoptasem tehnica răspunsului vag, n-aveam chef să îi spun că schimbasem două avioane în dimineața cu pricina, că eram stresat de cîinii vagabonzi și că mă gîndeam cu oroare la orele de tren ce mă așteptau. În plus, îmi place să contrariez profesoarele pensionare. Cum răspunsurile mele nu prea îi dezvăluiau adevărata mea natură și începusem să îi par un (încă) tînăr fără ocupație, a sfîrșit prin a întreba:
- Dar sînteți încadrat, nu?
Toate astea ca să ajung la final: de cînd sînt încadrat nu m-am mai plicitisit așa de tare ca acum, nici măcar în ziua în care, împins de plictiseală, am călcat iresponsabil pe nesfîrșitele tărîmuri ale bloguitului.
6 comentarii:
Intr-adevar, plictiseala mare. Sper sa te mentina angajat, sa mai aflam si noi ce se intimpla la Paris :)
Dar puteți afla și din ziare ce se mai întîmplă la Paris.
Nu mai pierd vremea cu ziarele. Plus suna mai bine prin filtrul: Iliuta :)
Nu am scris niciodata aici, desi am citit. (Dupa ce te-ai retras, ca asha a fost. Si m-am ofticat).
Dar acum trebuie sa zic o vorba. Domnul precedent nu pune problema corect, cred. Nu ce se intimpla la Paris e atractzia, da? Ci, ce tzi se intimpla tzie.
Respir cu grija mare,sa nu se destrame.
Eu cred că d-l Costel pune problema corect, căci nimic nu e adevărat din ce mi se întîmplă mie aici și totul e adevărat în același timp.
Respiră cu mare grijă. Azi, spre exemplu, sînt mult mai puțin plictisit în raport cu jumătatea de oră de ieri despre care am scris.
Respir usor, sa nu crape Ciricul inghetat.
Trimiteți un comentariu