Povestea pedalei

Ce poate fi mai plăcut decît să stai pe terasă la Cancale Port-Mer, cu un ochi în zare spre Mont Saint Michel și cu altul căutînd fiecare zvîcnire a celor șase stridii numărul 3 abia desfăcute în farfuria de pe masă? Mi se va reproșa că nu e sezonul la stridii, dar nu contează, azi sînt opac la stricătorii de ambianță.

Poate mai fain decît atît e să te scoli dimineața pe la 6, să verifici vremea (dacă-l prind pe ăla care furnizează starea vremii pe aifon, îi rup picioarele), să îți pui pantalonii scurți mulați și cu fundul îngroșat care îți conferă o siluetă ridicolă în ciuda fizicului care ar da pe spate orice admiratoare în condiții normale, să te încalți cu papucii aia care adaugă mersului un farmec discret ce aduce de departe cu mersul cu clăpari de schi, să îmbraci tricoul acela făcut dintr-un material respirant de înaltă calitate care începe să miroase la început ușurel a plastic și în scurt timp puternic a altceva, făcînd ca înaintarea să se petreacă în mijlocul unui roi de muște năucite de frigul dimineții, să îți pui pe cap casca aceea cu frumoase culori vii care ameliorează aerodinamismul, securitatea și accentuează ridicolul siluetei care o poartă, alături de ochelarii galbeni, de lăcustă și să încaleci armăsarul cu două roți pe care l-ai vrea din fibră de carbon, dar nu e, ca să pornești vesel, într-un ritm alert pe șoseaua ce trece pe malul mării, mînat de un vînt tăios care a călit de-a lungul secolelor generații întregi de corsari. Din cînd în cînd trece în sensul celălalt cîte un nebun echipat cam la fel, dar cu alte culori, la fel de vii. Schimbi cu el un bonjour politicos, apoi depășești pe altul care se chinuie să urce o pantă ușoară cu o bicicletă subțire subțire înfiptă bine între niște fese mari. La vreo 5km mai încolo te saluți cu doamna de la marketing care s-a oprit să își umfle roțile prea solicitate. După vreo 20 de km o pedală începe să se crape ca pedeapsă că nu i-ai oferit doamnei de la marketing asistența cuvenită. Începe și o ploaie fină, moment în care decizi că e bine să te întorci. Ploaia devine aversă, apa curge șiroaie prin fantele căștii, picioarele fac cleafa-cleafa în papuci, impermeabilul respirant pe care l-ai prevăzut nu mai respiră, toate muștele s-au refugiat în el deși ești la fel de ud în interior ca și în afară. Mașina poliției te depășește printr-o băltoacă, nerespectînd distanța regulamentară de 1,5m în afara localității, ridici ochii și îi vezi pe ocupanții numeroși rîzînd la tine cu nasurile lipite de geam. Întotdeauna m-am întrebat cum pot încăpea atîția sarkozei într-o singură mașină.

Dar pedala rezistă încă și în scurt timp iese din nou soarele.