Diplomație

De fiecare dată cînd ies cu treaba rezolvată de la consulat, am un sentiment de victorie personală. Tensiunea acumulată scade apoi vizibil și astfel poate să vină migrena ce nu trece nici cu Advil de 400.

Într-o vreme era nasol de tot acolo, era o cămăruță împuțită, plină de lume, cu un ghișeu mititel. Era un "bordel" monstru, stăteai la coadă pentru formulare, luai formularele, le completai stînd rezemat de un zid, te băgai în față la coadă, dînd din coate, dădeai formularele, plăteai banul lichid și asta era. De fiecare dată era scandal între oamenii de la coadă sau între oamenii de la coadă și funcționarul de la ghișeu. Ieșeai de acolo și trăgeai aer curat în piept, ușurat.

După vreo cîțiva ani, la ghișeul acela împuțit au venit niște fete mai tinere cu care se putea vorbi, care țineau la zi situl acela internet și parcă era oleacă mai altfel. Condițiile în schimb erau cam aceleași. Lumea era nervoasă și scandalul dădea mereu tîrcoale.

Apoi au mai spart un zid, au pus un plafon translucid luminos, au pus ghișee cu geam înalt, o masă mare în mijlocul sălii și scaune pe care se putea aștepta. Teoretic erau și numere de ordine. Fetele de la ghișeu, alea pe care le-am prins eu cînd am fost, erau la fel de serviabile și mulțumeau frumos cînd veneai cu dosarul bine pregătit. Plata tot cu bani peșin se făcea dar măcar  am rezolvat în cîteva rînduri problema în maxim un sfert de oră și am fost mulțumit.

A trebuit să merg zilele astea pe acolo de două ori, după trei ani. Am găsit iar îmbulzeală, ecranul cu numărul de ordine era încremenit la 65 ca o pendulă împușcată la Revoluție. Toată lumea trăgea număr de la intrare deși era clar că nu servește la nimic. La ghișeu reveniseră niște tipi mai vechi cu atitudini vechi. Nimeni nu știa unde să stea la rînd. La fel, stăteai la coadă, luai formularele, le completai și te băgai în față ca să le depui. Scandal n-am prins, doar un băiat a ridicat puțin tonul la excelența sa de la ghișeu. Pe internet scria una, la telefon robotul telefonic zicea alta iar formularele cu care venisem de acasă după documentări îndelungi tot nu erau bune. Prețurile, tot în bani peșin, crescuseră parcă între timp și parcă trebuiau mai multe traduceri autorizate ca înainte. De remarcat fata care făcea poze pentru pașapoarte: răbdătoare și politicoasă.  Prima dată am stat o oră iar a doua dată trei. Măcar am rezolvat.

Mens sana mentosano

Primii cincizeci de kilometri de anul acesta au însemnat și primul cauciuc spart. În timp ce băteam mărunt din buze pe mal, încercînd să îmi amintesc din copilărie cum se schimbă o cameră de bicicletă, mai trăgeam din cînd în cînd cu ochiul la plutonul fruntaș care trecea în viteză pe acolo.

Pot astfel, după observații, să clasific bicicletele de la Longchamp în următoarele categorii:

• biciclete de 6,5kg, fibră de carbon, preț mult peste 3000 de euro, călărite de 

• Armstrongi și Contadori epilați, îmbrăcați în lycra, cu însemnele clubului pe spate, pe fund și pe coapse, căști aerodinamice, pedale automate, viteză medie  de 35-40km/h, rulează cam două ore. Pedalează numai în pluton de minim 20 de persoane. Disprețuiesc și înjură cu sete pe oricine le stă în cale. 
• cadre superioare sau tipi din șou biz, cu burți, îmbrăcați și echipați cam la fel, dar cu medie de 20km/h, pedalează doi cîte doi și discută afaceri sau despre femei. Îi enervează pe Armstrongi și Contadori care îi înjură cu sete.

• cursiere vintage, cu vîrste de 30-50 de ani, 12-15kg, stare impecabilă, cadru din oțel, schimbătoare de viteză pe ghidon, călărite de

• moșuleți la vreo 60 de ani, fără căști, cu șepcuță și tricou Turul Franței '75, pedale cu curele, medie de 25km/h, rulează 5-6 ore fără să se oprească, solitari sau în plutoane de maxim 5. Inspiră respect pînă și Armstrongilor și Contadorilor și nu îi înjură nimeni.

• cadre medii dinamice, Paris sau proche banlieue, li se pare cool să aibă biciclete vintage cu schimbătoare Shimano sau Campagnolo pe care au plătit un preț confidențial, lycra de la Decathlon, nu fac parte din nici un club, fără cască, rulează cîte doi-trei sau încearcă să țină pasul cu Armstrongii și Contadorii care îi înjură, medie de 25-30km/h, nu rezistă mai mult de 5 ture. Tipii ăștia mai pot fi văzuți și pe fixies, obligatoriu vintage.

• cursiere moderne de marcă sau nu sau biciclete fitness de rută, cu coarnele drepte, cadru din aluminiu, furca eventual din carbon, 9-11kg, preț între 500 și 1500 de euro, călărite de 

• cadre simple sau medii, Paris sau proche banlieue, fără mari pretenții, dar cărora totuși nu le cade bine să circule pe o bicicletă la 300 de euro, veniți să facă mișcare, polyester de la Decathlon, nu fac parte din nici un club, cu cască, rulează singuri sau se mai agață de moșuleții vintage cu care discută din cînd în cînd, medie între 25-30km/h, rulează 10-12 ture, 1h-1h30

• biciclete cu crampoane la cauciucuri și cu amortizoare, călărite de niște tipi dificil de plasat pe scara socială, dar care îi enervează cumplit pe Armstrongi și Contadori, mai ales cînd cîte unul își bate joc de ei, punîndu-se în capul plutonului fruntaș fără nici un fel de greață sau oboseală vizibile
• biciclete de oraș și de copii călărite de

• părinți și de copii, cu cască, îmbrăcați în bumbac, medie de 10km/h, fac de obicei o tură și pleacă în altă parte, după ce îi înjură Armstrongii și Contadorii 

• oameni fără pretenții de nici un fel, îmbrăcați în bumbac sau polyester, cu cască sau fără, veniți să dezmorțească un pic mașina, rulează o oră, două, trei, medie între 10 și 20km/h, nu le pasă de înjurăturile Armstrongilor și Contadorilor

Ca o concluzie, pot acum să afirm că schimbatul unei camere de bicicletă este o operație destul de simplă ce ia maximum 15min atunci cînd dispunem de materialele necesare: cameră, pompă și două spatule pentru demontat cauciucul.

O a doua concluzie e că, dacă doriți să flambați cu calvados clătitele cu mere, e bine să încălziți calvadosul în prealabil, că dacă nu aveți prealabil, nu ia foc.

Dorul de cantină

Acum că rostul vieții e bine definit, să vedem cum stăm cu mîncatul gras.

Acum mai mulți ani am înnoptat la niște oameni tare de treabă din București. Mi-au zis alții, mai grijulii, să mănînc bine înainte undeva, că la ei se mănîncă foarte prost în casă, fiind olteni, știut fiind faptul că oltenii se hrănesc numai cu praz, ceea ce e nasol. Mie nu îmi place să pun etichete altora pe motiv de apartenență la o religie sau alta, așa că le-am tras celor care m-au prevenit un discurs dojenitor despre rasism, multiculturalism, praz și alte idei înălțătoare. Cum am ajuns eu la oamenii mei, după ce la rugămintea lor m-am uitat puțin la calculator să văd ce are, poate era virusat, iar apoi am rîs din politețe la ultimele filmulețe sexy descărcate de pe internet, am trecut la masă. Și ce mi-au văzut ochii pe masă? Nici urmă de praz, numai bucate una și una, care mai de care mai aspectuoasă. Măi, iată cum mă induc oamenii în eroare, cu fazele astea cu prazul și alte legume mai puțin cunoscute prin alte părți! Ia să luăm noi o cantitate oarecare , mai mare, din aceste minunate răcituri din care clipesc acești simpatici ochișori de broscuță care fusese prinsă în încremenirea aspicului tocmai cînd sărea dintr-o farfurie în alta! Încurajat și de gazde am încărcat așadar farfuria binișor și apoi am gustat avid, că mi-era foame. N-am crezut în veci că există mîncare ce nu poate fi mîncată, dar iată că eram contrazis de situația concretă ce se prezentase. Eram prins în capcană, lăudasem deja aspectul, gazdele erau prea drăguțe și ospitaliere ca să pot da înapoi. A trebuit să mănînc și să plîng în sinea mea.

La vreo doi ani după întîmplarea asta, am fost în vizită de revelion la niște prieteni de peste mări și țări care își aduseseră chișcă de porc pe autobuz tocmai din satul natal. Eu nu prea înțeleg cum vine asta cu transportul alimentelor astea perisabile mii de kilometri pe autobuz, dar treacă. Și nici nu prea înțeleg de ce se chinuie lumea să transporte damigene de tulburel cu mari eforturi, cînd sînt pline supermarketurile de Vieux Papes de aceeași calitate și care merge la fel de bine cu cola. Dar, revenind la chișcă, arăta foarte bine și m-am servit, că mi-era poftă. Andouilletta franțuzească degustată la cantină o singură dată și de atunci niciodată mi se păru atunci infinit mai bună. Cine a mai gustat andouillette de nu foarte bună calitate știe a ce miroase: a prăjituri.

Vine acuma revelionul 2012. Experiențele de mai sus erau arhivate de multă vreme într-un cotlon al memoriei. Oamenii la care am fost, francezi, sînt niște tipi ca lumea. M-au ajutat cînd au putut și îi ajut cînd pot. Ne tratăm cu lichide bune de cîte ori ne vedem. Ca să ne vedem, nu luăm randevu cu trei săptămîni înainte prin scrisoare recomandată. Dar iată că, de revelion, după ce au alunecat pe gît în gîlgîituri de șampanie uitre, escargoți, foagrauri, diverse cocofîrțuri surprinzătoare la gust în sensul bun și alți tovarăși, am trecut la felul doi, niște pește care se cheamă lotte și care în mod normal e foarte bun.Vai! Era ca un fel de pingele fierte într-un sos alb. Cînd reușeam să rup o bucățică și începeam să o mestec, gustul subtil de alge verzi putrezite începea să se răspîndească de pe vîrful limbii înspre mijlocul limbii ca apoi să se împrăștie în cerul gurii și în fundul gîtului ca să se reverse pe nas de nu-l mai stingeam nici cu chablis-ul altfel excelent de pe masă. Mă confesez aici că am spus ipocrit că e foarte bun, dar că am exagerat cu antreurile, așa că nu mai pot. Cum exagerasem cu antreurile, n-am mai îndrăznit să pretind la brînze mucegăite și desert. Așa că noi să fim sănătoși, la anul și la mulți ani!