Stăteam în picioare în metrou, sprijinit cu spatele de peretele strapontinelor, cu un umăr în bara de lîngă ușă. Nu  era chiar aglomerat, dar nici locuri pe scaun nu prea mai erau. Un domn cu palton stătea cu o valiză între picioare în dreptul ușii, o domnișoară se uita în gol încolăcită în jurul unei bare, cu două fire albe ce ieșeau din fularul gros înfășurat în jurul gîtului ca să ajungă  pînă în urechi, două negrese îmbrăcate tradițional stăteau lăbărțate pe strapontinele din partea opusă. Din trenul aflat pe sensul celălalt se auzea înfundat un "Drumurile noastre, poate" lălăit la acordeon. Metroul fîșîia din roțile de cauciuc pe șine iar soneria ușilor țipa monoton înainte de fiecare pornire:  Glacière, St Jacques, Denfert, Edgar Quinet. La Montparnasse era forfota mai mare, s-au ridicat cîțiva de pe scaune și au coborît, s-au urcat alții și s-au așezat. Au intrat trei bătrîne și o femeie care se îmbulzea puternic în ele, deși era loc suficient, bombănind într-o păsărească ce-mi suna cunoscut în urechi. În urcare, m-a călcat și pe mine pe bombeuri. Nu i-am dat atenție, mă gîndeam la ploaia fină de afară și la uichendul ce își trăia ultimele momente. În fine, trenul sună, ușile se închiseră și intrarăm din nou în tunel. Bătrînele comentau discret, nemulțumite că fuseseră busculate în urcare și apoi trenul ajunse la Pasteur. Femeia care intrase ultima se postase între timp lîngă ieșire, trase de zăvor, ușile se deschiseră, aruncă o privire înapoi, se aplecă, culese un portofel de jos și îl întinse uneia dintre cele trei bătrîne. Aceasta se uită surprinsă, luă portofelul, mulțumi frumos și îl puse în geantă, cealaltă dispăru pe peron în timp ce trenul suna și ușile se închideau. Atunci am înțeles tot, m-am căutat în buzunare, totul era din fericire la loc, moment în care bătrîna constata și ea că nu mai avea nimic în portofel.