Am spart pușculița și mi-am cumpărat niște ochelari de soare cu 20 de euro de la magazinul de sport. Sînt niște ochelari un pic mai speciali care se pun peste cei de vedere și acoperă integral ochii. Nu-s ei așa de frumoși dar astfel pot să spun în sfîrșit "adio, lacrimi!" dar și "adio, găuri nevăzute din asfalt!". În plus, lentilele sînt făcute dintr-un plastic polarizat. Astfel, cînd îi port, lumea îmi apare ca într-o fotografie pe peliculă Fuji. Verdele este mai verde, roșul e mai roșu, albastrul cerului e perfect iar de galben nu mai spun. Pentru daltonistul ce sînt este o eliberare. Mă simt dintr-o dată învăluit de optimism. Ar trebui să port ochelarii și la birou, cred că m-ar ajuta foarte mult.

A fost o vreme minunată sîmbătă. Vîntul bătea slab dinspre sud, un abur lăptos se ridica ușor de pe Sena la Conflans, biserica lui Van Gogh de la Auvers se profila liniștită pe cerul albastru saturat și lanul de grîu cu ciori era acoperit cu o iarbă incredibil de verde. La Beauvais, catedrala renovată începea să își recapete patina gălbuie. Apoi, departamentala șerpuia prin cîmpie pînă la Crevecoeur le Grand, unde am luat un sandvici de la bulangiul instalat într-o casă de un galben țipător. Șoseaua intra apoi înspre Amiens în departamentul Somme, printre cimitire din primul război mondial. Nici n-aș fi zis că pe acele cîmpuri liniștite și atît de frumos colorate se murea pe capete acum o sută de ani în tranșee.

Într-unul din rarele pîlcuri de copaci prin care am trecut, am văzut o veveriță care dormea liniștită cu labele în sus pe marginea drumului. Arăta frumos cu blana ei roșcată și burta de un alb imaculat. Capul îi era strivit fără îndoială de o mașină de care nu putuse să se ferească.