Azi am înotat cu băiatul mieu printre bancuri de pești colorați: verzi, galbeni, negri, roșii, vărgați alb-negru, galben-verde, cu dungi orizontale sau verticale, cu botul lung, cu botul scurt sau așa și așa, mai mici, mai mari sau așa și așa. Am văzut și o "lotte" din aia urîtă făcînd un nor de nisip. Mai erau și niște grupuri de sepii care înotau staționar aproape de fundul apei și o tăiau scurt fără motiv aparent. Și mai erau și stele de mare. Eu eram cam panicat că ba îmi intră apa în ochelari, ba că îmi intră apa în tub și o să mă înec, mai ales că eram departe de mal, dar Mat era ca un pește colorat. Bine, îi mai dădeam cîte un ghiont să nu se mai bage atîta în mine, dar eram mîndru tare de el. Ți-am mai spus cît de mult te iubesc, măi băiete?

Anul biciclist 2014 se încheie cu imaginea familiei de mistreți care a traversat strada neregulamentar în fața mea, speriindu-mă de-a binelea. Dar și ei erau speriați. Unul dintre adulți cu coama fremătînd în bătaia vîntului și doi purcei vărgați au zbughit-o pe lîngă gardul livezii de vizavi și s-au pierdut departe pe cîmp. Celălalt mistreț adult, cu alte două progenituri au început să izbească panicați, în tăcere și cu toată puterea în gardul livezii, pînă l-au rupt, ca să fugă alandala printre meri și să rupă gardul prin partea cealaltă iar apoi să se piardă și ei pe cîmp. După o vreme, a mai apărut un purcel care căuta restul trupei și a luat-o și el prin spărtura din gard după ce a încercat să rupă fără succes în altă parte. Ceva mai încolo, la o intersecție, un nene cu pușcă scruta cu binoclul grupul de animale care se îndepărta înspre pîlcul de copaci din zare. După ce mistreții s-au îndepărtat, a vorbit ceva rapid la telefon, după care s-a urcat precipitat la volanul utilitarei parcate alături și a plecat în trombă pe drumul ce se îndrepta înspre copaci. Ar mai fi de adăugat că, atunci, cornul sună, însă foarte puțin, dar este un banc pe care l-am mai făcut, așa că nu mai adaug nimic. E totuși o ocupație de cacao, vînător.

Lîngă circuitul ciclist de la Vincennes se adună multe ciori și diverși iubitori de animale care le hrănesc. Păsările au devenit foarte îndrăznețe și vin și se așază pe umerii oamenilor ca să le mănînce din palmă. Acum cîteva zile nu era nimeni cu mîncare pentru ciori. Așa că, acestea s-au apucat să se ia la întrecere cu nibalii și contadorii din pluton, zburînd aproape de sol printre roțile bicicletelor lansate cu 40 la oră. Un cioroi mai îndrăzneț s-a așezat finuț pe casca unuia dintre cicliști. Întors cu coada la drum, a desfăcut cu ciocul fermoarul rucsacului și a început să ciugulească tacticos din sandwichul găsit acolo.

Stau la umbra unui cocotier și scriu rîndurile de față. Sînt 28 de grade la umbră, tot atîtea în apă și Diamantul se vede frumos în soare. Am mîncat și a mai rămas niște rom vechi pe fundul paharului. Mă gîndesc că poate dă o pală de vînt și îmi cade o nucă din aia în cap, vai de mine și de mine. E bine.

Stăteam la masă într-o crîșmă comunistă unde de regulă se țineau petreceri pentru nunți, botezuri și praznice, frumos ornată cu lambriuri, cu termopane noi. Un televizor cu tub, cu sonorul închis, colora atmosfera cu un canal cu videoclipuri. În capătul celălalt al sălii lugubre și goale, aproape de estrada guriștilor, pe care nu se aflau decît tobele și stativul orgii Yamaha, poposise orchestra unui ansamblu folcloric din Cîmpulung sau din Gura Humorului sau poate din Calafindești, nici nu contează. Tocmai mîncaseră, obosiți după parada folclorică de pe străzile orașului. Încă mai aveau costumele populare pe ei și stăteau lăbărțați pe scaunele de care erau rezemate acordeoane, viori, țambale și ce mai aveau ei pe acolo. Toată ziua cîntaseră la fiecare intersecție, ca la înmormîntare, perle din folclorul național, spre bucuria spectatorilor de pe marginea drumului. Iar acum își trăgeau și ei sufletul după o ciorbiță rădăuțeană sau de văcuță. Unul dintre ei își ridică vioara plictisit și începu să o gîdile ușurel cu arcușul cam ca un trompetist negru în lumina lunii pe pervazul unui apartament insalubru din Detroit din timpul prohibiției. Gîdilitura deveni după un timp o tînguire lungă de jale, de cătănie și de înstrăinare. Colegii lui care discutau în șoaptă se opriră treptat, iar apoi unul dintre ei își ridică acordeonul și începu să îi zică încetișor și el, apoi i se alătură țambalul, vioara 2 și un fluier. Și, fără să îmi dau seama, am rămas așa, cu cotletul rece în farfurie și grasa caldă în pahar, cu un nod în gît și cu ochii pe punctul de a se umezi. N-am reușit niciodată să aflu ce melodie au cîntat ei atunci și cred că e mai bine așa, rămîn astfel cu amintirea unei senzații de bine.

M-am nimerit între două trenuri în gară la Défense. Era sîmbăta după amiază, ceva grevă și trenurile erau puține. Era lume multă și, în mod ciudat, nu era vacarm. Un negru cu o chitară cînta pe peron și se auzea de departe. Și suna așa de frumos chitara aceea și avea o voce așa de caldă că lumea se oprise, ascultînd. Chiar și niște golani veniți de pe undeva de la Cergy încetaseră să își mai agite cozoroacele întoarse. Începuse și mie să mi se pună un oarece nod în gît. M-am uitat în jur și am văzut cum unii chiar murmurau cuvintele, înmuiați. După ce m-am urcat în tren, am scos aifonul și am găsit imediat:
Viens voir les comédiens
Voir les musiciens
Voir les magiciens
Qui arrivent
Acum că știu și am ascultat melodia originală, e nasol.