Am avut onoarea să o cunosc pe d-șoara Farida, doctorandă la un institut astronomic, ceva cu efemeride, cu ocazia unei curse cicliste la care am participat. Am pescuit-o pe un sait pe care mai întîlnisem și alte persoane fiabile, tipi și tipe cu un nivel în general bun, cu care mai făcusem niște ture faine de pedale.
Căutam așadar niște coechipieri pentru o cursă de hipsteri rapizi și bărboși, mai andărgraund, așa, o ștafetă de nouă ore pentru echipe de trei oameni. Și, după vreo săptămînă de așteptat, îmi răspund unul, S. și Farida asta. Cu S. mai vorbisem dar cu ea, nu. Aș fi preferat totuși să fie Tatiana (Kiev, gorod Kiev) căreia avusesem deja ocazia să îi apreciez calitățile de pedalatoare, numai că ea îl preferase pe Joao să facă echipă cu el. Barba lui Joao e mai faină și mai mare decît a mea, așa că am lăsat-o baltă.
Cum nu am avut alte propuneri, a trebuit să îi zic da Faridei, la urma urmei n-avea ce să fie rău. Oricum nu mergeam acolo să cîștig, dar orișicît.
Mă trezesc astfel sîmbătă dimineața, îmi pregătesc niște biberoane cu EPO și alte provizii bogate în zaharuri rapide, că ziua se anunță lungă, bag bicicleta demontată în portbagaj și plec ca să fiu la timp la linia de start. Vine și S., ne admirăm unul altuia carboanele lustruite în prealabil. Facem frumos o tură de circuit ca sa identificăm pericolele. Aruncăm cîteva priviri pline de ură echipelor adverse, printre care Tatiana, Joao și încă un mucea mustăcios cu coapsele atît de umflate încît nu putea să lipească genunchii unul de altul. Cu cinci minute înainte de start, apare și Farida, în fustă, călare pe o bicicletă de oraș din anii șaizeci cel tîrziu, ruginită, cu cauciucurile dezumflate și cîntărind cel puțin 50kg. Se scuză profund pentru întîrziere și ne-o prezintă pe mă-sa, pe nume Dilda, aterizată de cu seară direct din Kazakhstan special pentru eveniment, ca să-și încurajeze fiica. Mă uit la S., S. se uită la mine, ne uităm amîndoi la tătăroaicele astea două care vorbeau între ele într-o păsărească presărată cu cuvinte sovietice, aruncîndu-ne priviri dure. Imediat am avut o viziune cu mama Dilda călare pe un căluț mongol focos, străbătînd în galop stepele Asiei în bătaia vîntului, trăgînd săgeți din mers, incendiind sate întregi, luîndu-i pe copii în suliță și pe bărbați tîrîndu-i prin colb agățați de coada calului. Acuma ce-i de făcut, na, am zis că e în echipă cu noi, am zis. Ce-om face, doar nu ne-om risca pielea să le supărăm pe gingishanele astea!
Bun, explicăm Faridei care e mersul, e cursă cu ștafetă, da? Adică unul face ture de circuit cît de repede poate, în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. Și, cînd nu mai poate, face semn, îi dă brățara din mers următorului, care face ture la rîndul lui cît de repede poate în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. S-a înțeles? Deci tu faci cîte 20min că pari așa, mai fragilă, iar noi facem cîte 30-40. Sigur că da, buștean. A trebuit să fug după ea după ce s-a dat startul, ca să o opresc să îi mai explic o dată că era rîndul lui S. să facă ture.
Bun, și trec orele, de cîte ori era rîndul ei pierdeam cîte trei ture, mergea în ritm de plimbare, cu fusta ridicată pe coapse și cu lanțul scîrțîind la fiecare tur de pedală printre hipsteri bărboși pe carboane cu pinion fix, trecînd ca niște năluci transpirate. Mă-sa nu mai putea de mîndrie, maladieț, Farida, maladieț iar noi stăteam bătînd din drîmbă pe margine. Un moment de-a dreptul delicat a fost cînd stăteam așezat în cerc cu ele pe iarbă ca în iurtă și mă-sa mi-a propus să îmi interpreteze un cîntec popular din tribul ei la un instrument tradițional pe care îl purta mereu cu ea în rucsac. Nici nu mai știu cum am refuzat, am motivat probabil că folclorul național din Kazakhstan mi-a legănat copilăria la televiziunea sovietică și că nu eram în transa necesară. Noroc că mi-a venit rîndul să îmi fac turele.
Am dat din mine tot ce am putut, și zic eu că mi-a cam reușit. Am terminat ziua cu 130km făcuți cu o medie de 38km/h. S. a făcut și el tot pe acolo și cu încă 50km ai tătăroaicei, s-au adunat 310. Maladieț, dacă-mi permiteți, maladieț.
Am făcut niște cercetări posterioare pe feisbuc și le-am găsit pe amîndouă. Dilda are, pe lîngă pozele tradiționale de la turnul Eiffel, o imagine care o înfățișează călare pe un căluț mongol, dreaptă în șa, ținînd hățurile cu o mînă, privind dur și rece obiectivul. O altă imagine o arată cu o căciulă din blană de animal cu blană și cu un șoim cocoțat pe pumnul înmănușat cu zale. Dar are și o poză cu o rochie mulată secsi, cu motive de blană de tigru, cu ciubote peste genunchi, în fața unui tablou de la Luvru pe care sînt pictați niște tigri.
9 comentarii:
Medie de 38 de km la orå e ceva supermaniac.
Respect.
Da, supermaniac, deși nu a fost dinte-o bucata. Aia care s-au clasat pe locul unu au făcut cam 40km/h. Dacă nu era tătăroaica asta, puteam pretinde un loc in top 5.
Si, ce mai faceți, ce mai e pe la Iași?
E frumos la Iasi, nici prea cald si nici prea frig. Am vizitat ieri Moldovita, Sucevita si Voronet, dar trebuie sa admit ca pentru mine au semanat ca trei picaturi de apa. Am avut citiva colegi bigoti care-au lacrimat de la ce le povesteau calugaritele de ghidaj si-au cumparat major tot felul de icoane si luminari; la Voronet am intrat doar cinci minute ca sa admir fresca cu dracii si apocalipsa iar restul timpului l-am petrecut la o braserie strategic pozitionata chair inaintea tunelului de tonete ambulante.
Serviciul la restaurante e total haotic si implicit lent. Dar lumea e relaxata caci graba strica treaba.
Dar ciorbiță rădăuțeană ai mîncat? Samahoancă ai băut? Ți-au cîntat guriștii în crîșmă? Era televizorul dat tare pe Taraf?
Radauteana am mincat, absolut, chiar mi-a placut desi cind am dat cu ochii de galbenu-i sofranic am avut un scurt atac de panica la gindul ca poate e ciorba de burta. Samahoanca nu stiu ce este, sa vad miine, e planificat sa mergem cu amicii la un birt de-i spune 'la placinte'.
De guristi m-a ferit JC pina acum, nici taraf tv n-am avut c-am stat doar pe la terase, in schimb muzici tari ieste pisti tåt.
Păi chiar e ciorbă de burtă, numai că nu-i cu burtă, e cu pui :) Eu nu pot să o suport, nu știu cum se poate mînca așa ceva.
Samahoanca nici nu cred că o să bei. E rachiu de sfeclă de dat la neprietenii care îți trec pragul. S-a mai civilizat lumea între timp :)
Nu știu de "la plăcinte", pe unde e? Poate trec pe acolo într-o săptămînă și ceva. Dacă nu, la Vînătorul.
Ah, blogspot asta ma omoara cu zile. A mia oara imi dispare panseul anteportas, de data asta pe motiv de delogare.
Pe scurt: la placinte e un birt misto pe bulevardul carol, aproape de universitate. Mult mai bun decit 'beråria veche', care se lauda ca-si produce berea proprie (o posirca cu gust metalizat).
Aha, pe Copou adică. Pai sa vedem.
Pe bune ca e fain locul, tocmai ce m-am intors de-acolo a doua oara in trei zile si-s uimit peste poate på pozitive.
Au un sauvignon blanc de ceptura care merita sa ignorati faptul ca servesc doar ciuc si hainechen la halba.
Trimiteți un comentariu