Gata, am plecat de la ceață. După șase zile pline la munte, m-am ales cu o durere cinstită de picioare și cu o ureche înfundată. 

Și cum conduceam eu liniștit mașina pe autostrada încărcată, mai depășeam, mai eram depășit, normal, simt la un moment dat cum îmi suflă unul puternic în ceafă că nu încăpea de mine. Băi și îmi dădea ăla blițuri de nu mai putea! Eu n-aveam unde să mă dau, în față era un cîrd de mașini, în dreapta nici o gaură, mai stai și tu, nenea, pînă se mai eliberează un pic, ce naiba. După o vreme, reușesc să mă vîr cu greutate între două mașini că nu mai puteam de stress. Mă depășește dobitocul și, ce crezi? Era un beemveu de neam prost, cu număr de Iași. L-am urmărit cu privirea cum făcea la fel și celorlalți: blițuri la greu, depășiri pe dreapta, băgat în fundul ăluia din față, toate astea la 150 la oră. 

Ptiu, drace! M-am simțit ca la Podu Iloaiei într-o zi de august.

Fusesem acum cîțiva ani să văd o expoziție de artă. Nu că aș fi mare amator sau mare cunoscător, dar expoziția asta era ceva diferit de muzeele alea soporifice pe care trebuie să le bifezi pe listă cînd vizitezi un oraș nou. Expoziția asta conținea o sumedenie de instalații menite să îți ia ochii și urechile cu fel de fel de efecte speciale în care să te pierzi de să nu mai știi cum te cheamă.

Amintirea cea mai puternică de atunci o am de la camera cu ceață. Scria la intrare că dacă ești bolnav de nu știu ce, e bine să nu intri. Am intrat așadar într-o încăpere învăluită într-o lumină vag albăstruie despre care nu se știe prea bine dacă venea din tavan sau din pereți. Și încăperea asta era plină de ceață groasă. Era atît de groasă, încît dacă întindeai mîna, nu puteai să-ți vezi palma. Brațul dispărea pur și simplu. După cîteva minute, nu mai știam care e stînga sau dreapta, dacă mergeam sau dacă stăteam pe loc, pe unde am intrat, pe unde se ieșea. După alte cîteva minute, un fir de transpirație mi se prelingea pe spinare, cu chiu cu vai am ajuns la un perete pe care, pipăindu-l, l-am urmat și am reușit să găsesc astfel ieșirea. Cîteva zile după aia, dacă închideam ochii, mă regăseam instantaneu în camera cu ceață, cu o vagă senzație de disconfort.

Cred că Dynamo îi zicea expoziției. Asta și o expoziție de Ron Mueck mi-au plăcut în ultimii ani, dar asta e altă poveste.

Azi am urcat cu un telescaun pe la vreo 2000 și ceva de metri altitudine. Nu era cine știe ce frumos afară, cam ningea, dar norii erau oarecum deasupra. Cînd am ajuns sus, pînă ce m-am tîrît cu schiurile pînă la buza pîrtiei și am început să cobor lejer în derapaj, m-am trezit brusc într-un nor. Nu se mai vedea nimic, cădea o ninsoare cu ace de gheață care se lipeau de ochelari, totul era alb, bețele ce delimitează pîrtia dispăruseră, nu mai știam dacă alunecam sau nu. Cînd credeam că stăteam pe loc, mă dezechilibram trecînd cu schiurile pe o movilă de zăpadă. Din cînd în cînd mai auzeam  pe cîte vreun schior expert cum trecea în viteză. Băiatul meu mă mai striga de undeva de jos să afle de ce naiba nu  mai vin. Cu chiu cu vai ajungeam lîngă el, după care îl pierdeam din nou și iar orbecăiam, iar mă striga și tot așa, 4km.

Acum stau întins și mi-e frică să închid ochii.

Noroc ca diseară am rezervat o masă la restaurant. Luăm o fondue și ceva vin de Savoie. Cred că trece.

Quand te reverrais-je, pays merveilleux ...