Am fost la teatru. În sală, nu departe de Champ de Mars, încăpeau maxim 50 de persoane așezate pe niște banchete incomode. Intrarea era direct din stradă pe scenă. Am stat în primul rînd și astfel am luat parte direct la piesă, montată într-un mod interactiv: am încasat stropi de bere, apă, vin și spumă de ras. M. Jourdain, burghezul gentilom, făcînd proză fără să știe, mi s-a așezat de cîteva ori pe genunchi și m-a amenințat de alte cîteva ori cu s(c)abia. Ușa dinspre trotuar se deschidea din cînd în cînd ca să lase actorii să intre sau să iasă, că n-aveau pe unde prin altă parte, iar piesa se juca astfel și în drum, implicîndu-i chiar pe trecători, surprinși. Am rîs cu gura pînă la urechi de la început pînă la sfîrșit. De fapt cred că niciodată n-am rîs mai bine la teatru. Știind că un bilet la cinema costă cam tot atîta, cred că cei 10 neuro cheltuiți pentru bilet au fost cu mare folos. Prin comparație, acum cîțiva ani am plîns binișor după cei 50 de ioro dați ca să-i văd pe Depardieu și pe Fanny Ardant într-o piesă soporifică, ceva vomitiv, de mi-am zis că nu-mi mai trebuie staruri în veci.

După spectacol ne-am plimbat puțin pe jos și i-am dat băietului meu o clătită cu Nutella la preț de speculă la picioarele turnului Eiffel, în timp ce niște militari vigipirați se uitau cu ochi de vultur la noi, cu degetele pe trăgace. Apoi am dat să trecem pe sub turn să ne căscăm puțin în sus. Cînd colo, ce să vezi? De cînd n-am mai fost pe acolo, acum a răsărit un gard ce împrejmuiește toată zona, și numai ca să intri acolo, dedesubt, stai la coadă, treci pe la raze și ți se verifică centura de explozibil. Rahat.