Nu mai sînt glumeț de mai multă vreme. De fapt n-am fost niciodată. Mă mai ascundeam o vreme în spatele unui oarecare sarcasm și îmi plăcea să înfloresc lucrurile ca să induc dușmanul de clasă în eroare. Dar azi chiar nu mai am nici un chef.

Timp de cîteva zile au fost 6 grade cu minus. A nins frumos afară și s-a așternut ceva zăpadă.  În oraș, blocurile gri au izolații exterioare parțiale făcute în jurul apartamentelor de la etajele 1 și 3 sau 2 și 4 sau un apartament de la 1 și două de la 4, cu materiale moderne, frumos colorate. Audi-urile, loganurile și bmw-urile au invadat spațiile verzi dintre blocuri și trotuarele. Numerele mașinilor sînt pictate cu mîna pe plăcuțe mizerabile agățate care pe trunchiul unui copac, care pe peretele unui bloc. S-au mai construit și cîteva busturi cu Eminescu în plus. 

În afară de astea, orașul a încremenit în anii 80. Blocurile au aceleași intrări cariate, cu ușa din tablă cojită, întredeschisă, prin care se văd ochii unui cîine hămesit, gata să atace cînd intri. Vezi aceiași bătrîni necăjiți umblînd cu pași mici, de frică să nu alunece pe gheață, cu cușma pe ceafă, sacoșa în mîna dreaptă, printre dughenele de la piața mică. Diferența este că azi sînt obligați să poarte o mască mizerabilă sub nas. 

Covid are sau a avut multă lume, dar statisticile oficiale nu au nici o legătură cu realitatea. Mulți care se îmbolnăvesc nu spun nimic și stau acasă. Cînd moare cineva, asta este. La spitalul de covizi, bolnavului nu i se dă voie cu telefon, deși asta l-ar ajuta poate, măcar puțin, să urce încetișor panta și să mai vrea să trăiască. Cînd se duce acolo, sînt mari șanse să fie ultima dată cînd vede și aude pe cineva drag. Așa că de ce s-ar interna? Dacă moare cineva la spital, familia face tot ce poate să nu se scrie covid în acte la cauza decesului. Altfel, corpul se pune într-un sac și e aruncat într-o groapă în cimitir, fără nici un drept la o ceremonie. 

De ceva vreme îmi satisfac nevoia crescîndă de vulgaritate citind pe blogurile celor doi mari corifei ai bloggingului românesc. De fiecare dată cînd citesc pe acolo mă miră foarte tare deșteptăciunea lor și de cum se pricep ei la de toate: mașini cu cutii automate, societate, economie, rasism, drujbe, cultură, istorie și covid. Eu dacă aș fi director de strategie la VW sau la Dedeman sau președintele SUA i-aș angaja pe post de consilier IMEDIAT. Să vezi cum găsesc ei soluții simple cam la orice problemă, oricît de complicată ar fi! Mă gîndesc că ei și ghest posterii lor sînt cumva reprezentanți de seamă ai neamului, în perfectă armonie:

cu nesfîrșitele cartiere de blocuri gri
cu mașinile parcate claie peste grămadă pe trotuar
cu șoferii agresivi strivind pietonii cu ură
cu Tarom care îmi mută zborul cu 7 ore înainte de la Suceava la Iași și îmi spune să mă descurc singur să ajung la Iași
cu Petre care dă vina de 20 de ani, de cînd îl cunosc, pe moldoveni pentru toate relele care gangrenează orașul de căcat, București, de-a lungul istoriei
cu dătătorii de lecții de covid
și alți tovarăși

A, era să uit:

- Sxsdgfg"Țfff?
- Hă?
- Vorbiți românește?
- Da, cred...
- Sînteți staff?

 Necazul cu televizorul e ca daca vrei sa-l scuipi pe Micron intre ochi, murdaresti ecranul si atit.

Am ajuns sa il regret pe Scarcotzi, that is.

Dacă ar fi să enumăr trei din marile efecte pozitive ale crizei actuale, aș zice așa:

1. S-a terminat cu pupatul de două, de trei, sau chiar de patru ori cu femeile sau chiar cu unii bărbați. Gata cu eschivele ingenioase de dimineața la birou, cînd venea cîte una la mine și întindea botul să ne pupăm! Vai, dar nu-ți place să bizu cu mine? Nu, dar te rog să nu o iei personal. Cînd mă gîndesc că de ani de zile mă duc neras la servici ca tocmai să le dezgust și să mă lase în pace! Se pare că farmecul meu personal rezistă orice ar fi.
2. S-a terminat cu strînsul generalizat și individual al mîinilor tuturor celor cu care mă intersectam. Și cunosc destui care nu se spălau pe mîini la ieșirea de la toaletă. L-aș denunța aici chiar pe bigbossul din cooperativă care iese furtiv din cabină, cu privirea în jos, grăbit, ștergînd cumva vinovat cu umărul zidul culoarului cînd trece pe lîngă mine.
3. Sper să se introducă masca obligatorie ca să nu mai fiu obligat să suport răsuflarea fetidă a șefului, un adept al teoriei conspirației care se teme de fluorul din pasta de dinți. Poate nu voi mai suporta nici suspensia coloidală urît odorantă ce apare în aerul din sala de ședințe după ce vreun neica nimeni se apucă să strănute.

Singura chestie e să mă pot întoarce la birou.

Inițial vroiam să scriu ceva frumos și patetic despre cum am început să învăț singur să cînt la un instrument și cum prin asta am început să îl iubesc într-adevăr pe Bach și despre plantele pe care le-am semănat în jardiniere pe balcon și care au început să înfloreacă. Dar uite ce jos am ajuns!