Pe la noi prin patrie, conservatorul este o instituție de învățămînt superior unde se studiază muzica și de unde ies compozitori, interpreți, muzicologi și alți tovarăși. Pe aici e cam la fel, numai că lipsește cuvîntul superior din definiție. Adică da, înveți muzică (și dans), dar nu e facultate.

În general, profii de la conservator sînt plătiți de primărie, din impozitele locale și din cotizațiile elevilor, că nu e gratuit. Situația lor nu e chiar de invidiat, că mulți au contracte cu jumătate de normă sau au plata la oră. Nici salariile nu sînt chiar așa de mari. Mulți dintre ei mai au o meserie pe lîngă, alții sînt pensionari și vin să se ocupe și să își mai completeze veniturile. Cine e mai răsărit, mai cîntă într-o orchestră. Oricum ar fi, anul ăsta care a trecut nu a fost un an de sărbătoare pentru nimeni, cu atît mai puțin pentru ei.

Elevii sînt în general copii din familii "bune", sau aspirante, dar și adulți care se trezesc că vor să învețe să cînte la un instrument ca să își îndeplinească un vis al vieții.  Sînt așadar niște școli populare la care în principiu oricine se poate înscrie. În principiu, pentru că nu e gratuit, deși nu e chiar scump și pentru că e așa mare bătaie că nu pot primi pe toată lumea.

Fiică-mea termină al treilea an la conservator în oraș. Cînd am înscris-o, mă gîndeam că e o activitate așa, mai ca aerobicul sau aeromodelele: te duci o dată sau de două ori pe săptămînă, petreci un moment agreabil, scîrțîi puțin la vioară, mai schimbi puțin aerul viciat din învățămîntul republican, lărgindu-ți astfel orizontul. Dar nu, e ghebos: programa de învățămînt e aprobată de stat, faci solfegiu din ăla arid, de îți iese cheia fa pe nas, instrument de-abia în anul doi. Primești note din cînd în cînd iar la sfîrșitul anului dai examen, cu juriu care se uită la tine peste ochelari. Am văzut copii plîngînd pe culoar, părinți care își certau progenitura că nu a trecut clasa, profi care vorbeau cu părinții să le explice că nu merge treaba, etc. În definitiv, intră cine vrea, rămîne cine poate, nu? Pe de alta, țiganii ăia care cîntă la scripcă după ureche, de plîng și pietrele, n-au făcut nici un conservator.

Și totuși nu e dracul chiar așa de negru. Profii, în ciuda condițiilor generale și în particular cele din ultima perioadă, sînt niște oameni ca lumea, care lucrează frumos cu elevii. Cînd mă duc cu fiică-mea la vioară, aștept pe culoar și trag cu urechea pe la uși. Alături e proful de baterie, care are o gaură în program cam cînd mă tîrîi și eu pe acolo. Termină cu ultimul elev, se duce să bea puțină apă și, pînă vine elevul următor, bate îndrăcit la baterie. Eu simt așa cum îmi zvîcnesc tîmplele cînd îl aud, așa de bine le zice. Puțin mai încolo e profa de chitară clasică. Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd aud un instrument acustic adevărat, live, fără intermediarul unui aparat electric, boxe, etc, mi se încrețește pielea pe vîrful capului de plăcere. Iar cînd ai încercat măcar o dată să scoți niște sunete cît de cît coerente dintr-un instrument, îți dai seama de efortul necesar și devii astfel mai indulgent cu greșelile. Și o aud pe profa asta de chitară care vorbește cu blîndețe cu elevul ei, pe care l-a trimis tac'su și mă-sa acolo să învețe muzica și nu se lipește nimic de el. Și chiar și așa, cînd aud cîteva sunete dintr-un studiu de Fernando Sor simt așa, un fel de evadare. De la altă ușă se aude ceva sonată masacrată a lui Beethoven la pian iar mai încolo ceva Bach la violoncel.

Apoi mai e cursul de solfegiu (FM - Formation Musicale). Cît au fost porcăriile astea de restricții, stăteam acasă și trăgeam cu urechea la cursul prin Zoom și mai învățam și eu cîte ceva. Mi se pare ceva extraordinar cum ajung oamenii ăștia să explice fracții unor copii de 8 ani și să mai și priceapă. Că asta cam e faza cu teoria asta muzicală, e o chestie cu multe fracții și puteri ale lui 2. Și totul are o logică de fier. La urma urmei, de ce nu ne cîntă o mașină care știe să citeacă o partitură, dacă totul e așa de logic, la ce atîta efort? :)