Îmi pare rău să spun așa ceva, dar România e o țară de isterici cu SUV cu cutie de viteze automată. Osoz, Nitec și banda de comentatori adunați în jurul lor dovedesc asta dpdv teoretic în fiecare secundă. Pentru partea practică, tocmai am mai scăpat cu viață încă o dată după o săptămână de legendă.

Da, încă mai exist.

Dar de Giovanni Bottesini și de elegia lui ați auzit vreodată?

De cîte ori scriu ceva pe aici, mi se întîmplă ceva nasol, fie mă cert cu cineva, pe acasă sau pe la birou, fie mi se sparge un cauciuc la bicicletă, fie mi se strică ceva prin casă. Că veni vorba de bicicletă, mi-am tras cauciucuri tubeless. Adică, în loc să pierd 10 minute ca să montez o cameră, mă chinui jumătate de oră cu booster de aer, cu lichid preventiv, cu ceva nervi, etc. După aia, umflu măcar o dată pe zi timp de o lună și ceva, pînă se întîmplă un miracol care face că în sfîrșit nu mai scapă pe nicăieri. 

Să vedem acum ce se mai întîmplă.

Dar nu despre asta vroiam să spun. Era pe aici un băiat deștept, un fel de Nicușor D., cu ceva medalii pe la matematică și purtînd un papillon extravagant. Cédric V. îi spune. Așa, și băiatul ăsta s-a băgat și el, entuziast, în politică, sub steagul lui Micron. A cîștigat un loc de deputat, a candidat la un moment dat la primăria Parisului, dar a pierdut cu brio, spre deosebire de Nicușor, căruia pînă la urmă i-a ieșit. Bine, avea și niște idei inovante, disruptive chiar, ceva legat de controlul traficului cu inteligență artificială. După aia s-a certat cu micronimea. L-au exclus sau s-a exclus singur și s-a făcut dizident. L-am văzut deunăzi la televizor, distribuind pliante electorale într-o piață, în propria campanie pentru un nou mandat de deputat. Acum e la ecologiști. Iar ecologiștii, în urma derutei de la prezidențiale, s-au dat cu Mélenchon. Deci, Cédric V. e cu Mélenchon, adică cu extrema stîngă. Extrema stîngă, ca extrema dreaptă, vrea afară din NATO și UE și nu vrea să trimită arme la ucraineni. Lui Cédric V. nu-i prea place să recunoască cu cine e dar, pînă la urmă, așa e.

Înțeleg că amicul Jérôme, cu care mai pedalez în weekend, își permite să fie melanșonist, că mai mult nu-l duce capul. Dar Cédric V. e, prin definiție, deștept. Pînă la urmă ce este deșteptăciunea?

Scriu și eu așa, ca să mă aflu în treabă, dar și pentru că nu am cui să mă plîng. Și am așa, un fel de tristețe difuză.

Uite, a venit în vacanță la mine cineva apropiat din Iași, doamna A., medic primar, o cunosc de mai bine de 40 de ani, cu fiică-sa, I., care merge la liceu la toamnă.

Cam știm care e treaba cu doctorii de vîrsta doamnei A. Au făcut 6 ani dificili de facultate, la care au intrat greu, 15-20 pe loc. Unii dădeau la medicină mai mulți ani la rînd pînă intrau. Ca să situez puțin atmosfera, pe vremea aia fetele făceau armata în facultate. Căminul studențesc se transforma în cazarmă timp de 2 săptămîni la sfîrșitul anului școlar, se îmbrăcau fetele la uniformă și plecau la instrucție și trageri pe Șorogari, cu niște căpitănese proaste a căror singură preocupare era să găsească noi modalități de umilire a soldatelor. Asta era în plus de ziua de armată obligatorie pe săptămînă din timpul anului. Și pe lîngă asta mai trebuia să mai și înveți pe brînci și să te mai și distrezi. Între timp a venit revoluția și chestia asta a dispărut din calendar.  

După cei 6 ani de facultate, urmau alți ani grei de rezidențiat, luat cu un examen greu, cu gărzi și o plată mizerabilă. Înțeleg că situația financiară a rezidenților s-a ameliorat sensibil în ultima perioadă, mi-a spus d-na A., cu oarecare invidie nostalgică în glas. Apoi trebuia de găsit un post, luai ce era, nu prea era de ales. Și ea, cu o specialitate grea, a nimerit într-un spital unde șefa de secție era efectiv o tîmpită care te băga și te scotea pentru orice motiv minor. Se pare că n-ar fi fost o situație singulară, căpitănesele alea din facultate făcuseră treabă bună. Gărzi făcea cîte 2 sau chiar cîte 3 pe săptămînă. Extenuarea era maximă, timp în care stătea într-un apartament cu 2 camere, mai trebuia să își facă o familie, să o cîrpească atunci cînd a început să scîrțîie,  apoi să o refacă și în plus să se ocupe de părinți bolnavi.

Acum d-na A. e într-un alt spital unde n-o mai insultă nimeni, face gărzi mai puține, e plătită cinstit, are o casă mare cu grădină, are aifon, au două SUV-uri acasă, etc. 

Dar, mă uit acuma la ea, se scoală dimineața, ia un pumn de medicamente și se hidratează în continuu. Se teme de curentul de aer și mă pune să închid geamul. Să nu meargă copiii prin iarba udă și să nu se joace cu robinetul din grădină, ca să nu răcească. Nu rîde deloc. Îi este frică să iasă din casă ca să se ducă să se plimbe puțin pe malul rîului din apropiere pînă se scoală fiică-sa. Asta vorbește monosilabic, din fund, cu mă-sa, atunci cînd catadicsește să ia nasul din telefon. A. nu are nici un fel de autoritate asupra ei. I-am arătat de unde se ia autobuzul ca să meargă în Paris ca să viziteze, dar am simțit că e stresată la gîndul să se urce în autobuz. Merge cu greutate, nu poate să mărească pasul și nu vede nici un interes să o facă. E stresată cînd i se adreseasă cineva pe stradă. Pe scurt, s-a băbit.

Inițial, ideea mea era să mă întreb așa: dar ce-i lipsește doamnei A. ca să se bucure ceva mai mult? Dar, pe măsură ce scriam și îmi aminteam amănunte din viața ei trecută, mi se părea că întrebarea mea nu mai avea sens.

Totuși, am remarcat că o grămadă de cunoștințe si membri de familie au cam același fel de a fi, în diverse grade de afectare, bineînțeles. Ba chiar mă surprind și pe mine la fel, mai ales atunci cînd sînt poreclit "demotivatorul". Și atunci, wtf? Dar ce cîmpii batem noi pe aici?