Telenovelă

Dacă nu se înţelege nimic din rîndurile următoare să ştiţi că nu e grav deloc.

Mai demult, cînd mai scriam una-alta pe aici în legătură cu ce scriau alţii prin alte părţi, nişte minitehnicuşi, alături de alte consideraţii criptice legate de CMS, RSS, blogosferă, mi-au reproşat că nu pun legături hipertextuale la spusele celorlalţi. Lipsa legăturilor era parte din lene, dar de multe ori voită. Oricum, cei vizaţi, fiind un cerc restrîns, se recunoşteau şi reacţionau în consecinţă. Acuma mă gîndesc oare cum s-ar putea face să pui o legătură undeva într-un text şi cînd faci clic pe ea să te ducă fix într-un subconştient oarecare.

Însemnare în 56K sau Moment de graţie

E sîmbătă dimineaţa. Afara a început să ningă uşurel, se vede prin perdea. Steagul francez atîrnă bleg deasupra deasupra intrării grădiniţei din faţă.

La aparat a început Estudio Op. 6 no. 2 no. 11 de Fernando Sor. La chitară e Narciso Yepes. Melodia curge molcom, un refren neînchipuit de frumos pluteşte în aer dar nu vine. În sfîrşit iată-l, dar melodia e deja la sfîrşit.

Afară viscoleşte de-a binelea.

Savantă discuţie despre amenajări interioare

Încetul cu încetul îmi descopăr valenţe nebănuite. Dintr-o viaţă anterioară ştiu deja cum se schimbă garnitura de la robinet. Rămîne să aflu de unde se închide apa. Dar nu e o problemă, voi face săpături arheologice şi voi găsi pînă la urmă. Iar acum am chiar şi o maşină de găurit, cu care chiar am dat găuri în perete în care am băgat şuruburi cu diblu!

Veni vremea să pun perdele. Am făcut deci amănunţite prospecţiuni pe la Ikea, Conforama şi Leroy Merlin, unde am identificat diversele posibilităţi. Apoi mi-am zis că nu strică să lansez o dezbatere publică despre diversele tendinţe în materie: panouri, jaluzele sau perdele, bare de aluminiu sau şină.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că nici G. şi nici S. nu posedă perdele sau vreun accesoriu echivalent în locuinţele lor. În plus, nici nu intenţionează să se doteze cu aşa ceva, motivînd că ei nu au vizavi. Oricum, în viziunea lor, este mult mai agreabil să stai în apartament cu geamurile goale pentru că îţi intră mai multă lumină în casă. O perdea, oricît de fină, împiedică lumina să pătrundă şi în plus conferă interiorului un aspect cît se poate de dezagreabil. Fără perdea, turnul Eiffel rămîne mult mai bine vizibil. Un avantaj ar fi totuşi faptul că o perdea mai opacă ar elimina în timpul zilelor însorite reflexele nedorite în ecranul televizorului pe parcursul vizionării DVD-ului cu ultimul episod din Stăpînul inelelor, moment în care admirarea turnului Eiffel nu este chiar atît de necesară. Dezagrementul cu reflexele poate fi împiedicat şi prin folosirea storurilor exterioare, dacă imobilul este dotat cu aşa ceva, ceea ce se pare că este cazul pentru ambii interlocutori. Singura situaţie în care se acceptă mascarea vederii cu accesorii de tip perdea este aceea în care există un vizavi de unde cineva cu tendinţe voyeuriste ar putea privi cu neruşinare în interiorul wigwam-ului, deşi ei ziceau că pe timpul zilei nu este extrem de deranjant şi iarăşi pe timpul nopţii storurile exterioare sînt foarte utile. În plus, ele permit o mai bună izolare termică a apartamentelor, de îndată ce radiatoarele electrice au fost stinse.

Nevrînd să par un ciudat, n-am vrut să îmi expun convingerile intime - izvorîte din surse culturale diferite de ale lor - că pentru mine o cameră fără perdele, chiar şi fără vizavi, are un aspect de sală de aşteptare din gara de la Gălăneşti. Dar am luat notă de păreri şi astfel, curios, am aruncat nişte priviri în stînga şi în dreapta. Am văzut că toţi vecinii de la blocul din faţă au perdele la geamurile de la dormitoare şi de la sufragerii. Niciunul nu a prevăzut nimic pentru bucătărie, dar mulţi îşi ţin perdelele legate stil cortină pe timpul zilei. Îm amintesc că la vechiul apartament, unde n-aveam vizavi, dar aveam un bun post de observaţie, cei de la etajele superioare din blocurile mai mici din jur nu prea aveau perdele. Altfel, remarc totuşi că în magazine se găseşte cu uşurinţă tot ce trebuie pentru instalarea lor.

Aşa că singura concluzie ce pot să o trag de aici e că unii au perdele, iar alţii n-au.

Pascal la Bucureşti

- Alo.
- Alo. Vroiam cu şefa.
- Nu e, are o zi de concediu, vrei să-i las un mesaj?
- Nu, o sun eu mîine. Ia zi, nu cumva eşti român? Am fost săptămîna trecută la Bucureşti, pentru serviciu, la BRD.
- A, da? Ce chestie.
- Da, ce ţară frumoasă! Ce oameni simpatici! Totul s-a petrecut de minune. Mai puţin cînd am vrut să îmi cumpăr două lămpi cu abajur stil Gallé, de pe Lipscani. Am încercat să mă negoţez cu ei, eu aveam nevoie de două, ei vroiau absolut să îmi dea patru şi s-au supărat pe mine şi mi-au zis vreo două. Parcă n-aş fi fost client.
- De, ce să-ţi spun, oi fi nimerit prost...
- Da, dar în rest, a fost frumos. Se vede că oamenii încearcă să iasă din rahat. La hotel n-am lăsat bacşiş şi la sfîrşit, după ce le-am dat cheia de la cameră, m-am întors şi am cerut o informaţie, iar recepţionerul mi-a răspuns că nu mai sînt client la ei.
- Hmm, şi eu am fost la un hotel la Annecy, am stat o săptămînă acolo şi nu mi-au pus hîrtie igienică la toaletă nici după ce le-am zis a treia oară că lipseşte, aşa că vezi, oameni peste tot. E drept că la noi poate fi mai nasol, dar poate s-or mai drege treburile cu timpul.
- Ei, oricum, foarte mult mi-a plăcut. Mi-a fost cam frică de cîini, am văzut haite de vreo 3-4, dar oricum e mai bine ca acum 10 ani, cînd am văzut mai mulţi. Şi la servici frumos. M-am plimbat şi cu un Logan, ca lumea. La aeroport m-au dus cu o Solniţa, mamă, să vezi cum conducea baiatul ăla, şoferul, printre gropi! Da' l-am simţit că-i mergea mintea, faţă de boşorogii ăia de la birou, parcă-i costa ceva să ia vreo iniţiativă! Cînd i-am zis că am dat pe lămpi de 20 de ori mai puţin ca la Paris, imediat s-a interesat dacă s-ar vinde bine în Franţa.
- Aha. Şi mai mergi pe acolo?
- Da, duminică plec înapoi.
- Na, ce să-ţi zic, succes şi hai pa.
- Hai pa.

Sfîrşit de lume

Parcă s-ar fi întîmplat ieri, aşa îmi amintesc cum am intrat în camera 52A din căminul T18 (electro) din Tudor, a cărui administratoare era graţioasa d-nă Valentina Butnaru. Femeia avea să intre în anale prin afişele pe care le lipea cu obstinaţie de geamul de la intrare a căror strălucire nu ar păli cu nimic în faţa afişelor expuse pentru posteritate la avizierul Asociaţiei de blocatari. Eram proaspăt intrat în anul I şi mîna numitei doamne tocmai îmi dăduse cazarmamentul, după o zi de lupte crîncene sub geamurile de la parter ale sus-menţionatului cămin, unde se încropise un birou de cazare. Acolo activa Comitetul, ferit de ploaie şi de privirile indiscrete ale aspiranţilor la un pat pentru anul ce avea să vină.

Era noapte de acum. Uşa camerei scîrţîia plăcut în întunericul culoarului iar un parfum de flori de toamnă se răspîndea de la toboganul de gunoi aflat nu departe. În interior, în spotul lanternei aduse prevăzător de acasă, totul părea în regulă. Saltelele nu erau foarte pătate, păreau vechi doar de vreo 10 ani, uşile dulapului nu necesitau prea multe reparaţii, iar în afară de un desen cu Megadeth gravat cu migală pe o suprafaţă de 1mp a unui perete, se mai puteau distinge doar cîteva spărturi. Nimic grav, cu puţin ipsos şi o mînă de var, toate acestea puteau fi acoperite fără prea mult efort.

Reparaţiile au luat ceva vreme, două săptămîni, dar numai pentru că eram lipsit de experienţă, nu cunoşteam pe nimeni şi mă lăsasem în voia sorţii, fiind repartizat în cameră numai cu necunoscuţi. 5 eram de toţi, dintre care numai doi s-au dovedit dornici să nu trăiască în cocină, colegul din Suceava, deşi fan de Megadeth, şi eu.

Cu toate aceste neajunsuri, camera devenise un spaţiu de socializare, unde aveau să se consume o serie de lucruri de neuitat: beţii, Carpaţi, plete, muie la meca, prezervative cu apă, iubiri devastatoare terminate cu rupturi înecate în berea comercializată în borcanele ce începuseră să înflorească în Tudor, munte, primul cap în gură primit, My dying bride, Jesus Christ Superstar şi Jethro Tull. De fapt, camera devenise mai mult un concept abstract, începuse a-şi transcende limitele spaţiale. Ea se întindea de la barul Campus aflat la doi paşi sau de la sălile de seminariu din Chimie în care ne petreceam nopţile din sesiune, pînă în Gardul verde din Tîrguşor Copou de unde ne întorceam cu primul tramvai dimineaţa şi unde avusesem timp toată noaptea să încercăm paradisuri artificiale induse de vodca la 350 lei suta (rea, dar bună) combinată cu unplugged-ul Nirvanei sau, la limită, cu unplugged-ul Timpurilor noi. De notat aici că nu departe de Gardul verde se afla Grădina Bostanică, unde nu puţine nopţi am hălăduit cu chitara într-o mînă şi cu toarta în cealaltă.

În vremea de care vorbim, sfîrşitul de iunie echivala cu sfîrşitul lumii. Sesiunea se termina şi încetul cu încetul oamenii plecau acasă. Rămînea după fiecare cîte un pat gol în cameră, cu salteaua împuţită întinsă pe scheletul metalic. Urmele de pastă de dinţi începeau să se vadă pe pereţi, glorioase vestigii ale icoanei lui James Hetfield ce fusese cîndva lipită acolo. Linoleumul găurit îşi arăta culoarea verde rîioasă de îndată ce laveta ce servise drept covor era încărcată în portbagajul Daciei cu care veniseră părinţii celui căreia aparţinea. Geamul deposedat de perdea îşi arăta şi el transparenţa de beşică de porc. Iar nefericitul care rămînea ultimul în cameră nu-şi putea impiedica sentimentul de disperare, poate şi din cauza celor 5 cursuri la Analiză pe care le mai avea de citit, dar mai cu seamă din cauza evidenţei dezolante că tocmai se încheiase încă o etapă.



In incheierea acestei patetice relatări - iaca acuşi vărs o lacrimă - mulţumesc pe această cale celor trei mititei pentru urările domniilor lor.

Suspinul maurului

Thierry Ardisson este realizatorul unei binecunoscute emisiuni difuzate sîmbătă noaptea pe canalul francez France 2. El invită diverse persoane în studio şi le pune să vorbească într-un mod neconvenţional despre ce au mai făcut în ultima vreme, evident, în scopul de a le promova producţiile: cărţi, filme, spectacole.
La emisiunea din 15 octombrie au fost puşi faţă în faţă Samy Naceri, pe care l-aţi văzut probabil în seria Taxi a lui Luc Besson şi ... Salman Rushdie, venit să vorbească despre noua lui carte.
Nu am prins mult din emisiune, dar am nimerit pe France 2 tocmai în momentul în care Naceri deversa o seamă de invective asupra lui Rushdie, care tăcea. Apoi l-am văzut pe Ardisson care nu e total inocent în afacere - îşi alege invitaţii pe sprînceană, poate poate iese un scandal ceva, deci audienţă - cum încerca să-i zică lui Naceri că el e catolic practicant, dar că dacă cineva spune ceva de rău de Iisus, atunci îl lasă să spună, pentru că e libertate şi că nu înţelege vehemenţa cu care actorul îl pune la punct pe scriitor.
Se ştie oricum despre Naceri că e un gunoi, implicat în diverse chestii cu poliţie şi droguri, dar ce am aflat deunăzi depăşeşte limitele normale. Într-un editorial din 2 noiembrie în Charlie Hebdo, Philippe Val scrie următoarele:

Ardisson l-a invitat pe Rushdie în emisiunea lui, Tout le monde en parle, de acum două săptămîni. Rushdie trăieşte în Marea Britanie, nu ştie cine este Ardisson. Este trimis de editorul lui pentru a-şi prezenta cartea. El se duce naiv, ca la o emisiune literară. Ori, Ardisson găseşte inteligent să îl invite în acelaşi timp pe Samy Naceri, cunoscut pentru opiniile delicate, moravurile rafinate şi convingerile islamice. Sub bagheta dirijorului, totul s-a petrecut, în fond, cum a fost prevăzut.
Samy Naceri, mimînd gestul, a spus lui Salman Rushdie că dacă un imam i-ar da bani ca să-l ucidă, nu ar ezita să îi tragă un glonte în cap.
Salman Rushdie s-a ridicat atunci, şi-a scos casca, apoi a plecat zicînd că nu va mai pune niciodată picioarele într-o emisiune franceză. Emisiunea nu este în direct. Secvenţele violente şi infamante au fost tăiate la montaj şi pînă astăzi nimic nu a transpirat despre scandalul care s-a derulat în culise, în prezenţa lui Gérard Darmon şi Véronique Sanson [n.m. şi ei invitaţi în emisiune].

Jurnalism de la mama lui Patriciu

Săptămîna trecută citeam în Dilema:

Dar pentru ca Dilema veche să rămînă cea mai bună revistă din România, trebuie să redevenim doar jurnalişti. De aceea, am fost de acord, potrivit statutului societăţii care cerea acordul acţionarilor minoritari, ca acţionarul majoritar Mircea Dinescu să îşi vîndă jumătate din acţiuni domnului Dinu Patriciu.

Să înţeleg că dacă nea Patriciu are juma' din acţiunile lu' Dinescu la dilemă, o să ajungă ăştia jurnalişti adevăraţi?

Săptămîna asta, citind o bucată de jurnalism adevărat, aflăm că nea Pleşu călătoreşte mult, vai de steaua lui:

Călătoresc mult. Mult mai mult decît vreau. Am o imagine destul de amănunţită a companiilor aeriene din Europa. Şi am motive să firitisesc, patriotic, Tarom-ul. Serviciile din timpul zborului sînt un barometru exact al crizei prin care trece bătrînul şi, pînă mai ieri, voluptuosul nostru continent. Swissair nu mai oferă pasagerilor săi nimic, în afară de apă. Restul trebuie cumpărat la preţuri pipărate. [...]
"Europa e săracă!" - strigă, stingherită, fiecare bucăţică de pîine. "S-a terminat cu răsfăţul!" Ei bine, pe cursele Tarom, vechile deprinderi ale zborului de lux s-au păstrat. Un aperitiv, ceva cald, ceva dulce. Eşti asistat cu o simpatie vag maternă, poţi să ceri o chiflă suplimentară.

Filosofic, mînca-ţi-aş! Să scrii bancuri din astea pe un blog, mai merge, dar să le bagi la Dilema şi să mai cîştigi şi un ban, daţi-mi voie să rîd ignar şi grobian: hă hă hă!

Lecţia de limba spaniolă

Estoy
Estas
Esta
Estamos
...

Tengo
Tienes
Tiene
...

Pfui! Nu se poate şi mai simplu?
Să încercăm altă variantă.

Limba spaniolă, nivel debutant
- Una cerveza, por favor!

Limba spaniolă, nivel avansat
- Una otra cerveza, por favor!