Me dicen el clandestino

O trupă sudamericană cînta cu foc la fluiere, chitări şi tobe într-un culoar de la metrou. Muzica lor săltăreaţă se pierdea departe în hăţişul tunelurilor. Cu poncho-ul pe umeri, cu faţa smeadă şi părul negru lung, fluturînd în curentul de aer din tunel, mă prelingeam şi eu singuratic laolaltă cu marea de oameni, visînd la întinderi nesfîrşite de pampas şi la coamele albe ale Anzilor din depărtare.

Armata ordonată de cadre în costume şi cravate în mijlocul căreia mă aflam pe o scară s-a pornit să execute un dans ritmic pe vîrfurile pantofilor lucioşi. Pantalonii fluturau în ritmul îndrăcit al mişcărilor, lăsînd să se întrezărească ciorapii cu ursuleţi, servietele se bălăngăneau haotic, cravatele cu Tom şi Jerry ieşeau de sub haine. Numai coafurile date cu gel păreau neclintite. După ce un caca mare întins peste tot pe treptele scării prea înguste pentru mulţimea prezentă a fost lăsat în urmă, ţopăiala s-a oprit şi mulţimea şi-a reluat scurgerea obişnuită.

La ieşire, nişte ex-sarkozei făceau controale de identitate. N-aveam actele cu mine, aşa că a trebuit să îmi reiau înfăţişarea europeană şi am trecut neobservat.

Acolo este ţara mea

Aş fi vrut să blogherez în direct, dar nu ştiu ce avea telefonul meu 5G că nici nu vroia să audă de blogherezit. Cum dădeam să mă conectez ca să scriu nişte cuvinte de suflet, cum telefonul dădea nervos din cap şi spunea nă-nă-nă-nă-nă.
Aşa că scriu acum de acasă, unde am venit de trei minute, după ce m-am dat rotund trecînd cu Hamărul în trombă şi învăluind într-un nor de noxe pe toţi codaşii votanţi. Gazele de eşapament s-au îmbinat astfel armonios, contribuind la încălzirea globală, cu fumul numeroaselor ţigări aprinse în aşteptarea momentului fatidic al actului sacru, ştampilatul buletinului de vot.
Căci fusesem şi eu codaş cu cîteva minute mai devreme şi am remarcat că în general a fost linişte. Domnul tătic emigrant juca liniştit la pleisteişăn cu vreo 30 de oameni mai în spate. La un moment dat a trecut un nene, scrutînd coada şi strigînd ceva despre comunişti. A fost un moment unic în felul lui, deşi foarte scurt. Sînt convins că mulţi nici nu l-au remarcat. În spatele meu era un june la fel de nebărbierit ca mine, al cărui telefon l-a bătut la puncte pe al meu în sonerii. Era şi normal, al meu n-a sunat deloc, ar fi trebuit să previn pe cineva din timp să îi spun să îmi telefoneze din două în două minute începînd cu ora cutare. În faţa mea era un domn bine care conversa cu o tovarăşă cu ochelari şanel ce nu mi-a răspuns la bună ziua cînd am ajuns în spatele ei. Domnul se bucura de foarte mult respect din partea trecătorilor. Cum trecea cineva pe acolo şi îl vedea, imediat faţa noului venit se umplea de o bucurie servilă, se înclina respectuos sub înălţimea celui respectat - mic de statură, cam cît Sarko I. Vai, bună ziua, ce mai faceţi? Uite, bine mă, şi eu p-acilea la vot. Aa, păi mă duc şi eu la coadă, după colţ. Da' stai aici cu mine, păi se poate? Vai, dar nu-ndrăznesc să aspir la aşa o onoare. Hai bă, lasă vrăjeala, stai aici. Personalul ambasadei a dat mîna călduros cu contele, luînd aceeaşi atitudine umilă.

Că veni vorba de Sarko I, din cînd în cînd trecea încetişor pe stradă maşina poliţiei, din care nişte capete de foşti sarkozei - cum naiba să le mai spun acum, mişelaliomariţei sau cum?! - se uitau curioase.

Cam atît, am dat declaraţia, i-am zis tipului din comisie adresa mea pe litere, am luat buletinul, am deliberat, am pus ştampila, am suflat ca să se usuce cerneala, am pus buletinul în urnă şi am plecat. Gata.

Pe o scară

După cum se ştie, pe scările rulante circulaţia se efectuează pe două benzi: pe banda din dreapta se stă, adică se merge cu viteza scării, pe banda din stînga se circulă în pas alergător fluturînd în mînă servieta şi atingîndu-i violent cu ea pe cei aflaţi pe banda din dreapta.

Ceva mai devreme, două coţofene discutau liniştite pe partea stîngă a unei scări rulante interminabile. Din spate venea într-a cincea o pupăză, stîrnind un nor de praf în urma ei, iar în norul de praf mergeam eu, profitînd de pîrtie, căci mă grăbeam din cauză că trebuia să ajung la şedinţa organizaţiei de pionieri.

Pupăza, ajungînd coţofenele, se împinge cu sete în cea din urmă în semn de dă-te fă la o parte, aici ţi-ai găsit? Coţofana, continuînd discuţia, mimează gestul de a se da la o parte, întorcînd o mutră acră înspre pupăză. În clipa imediat următoare, feţele coţofenelor nu îşi mai aminteau decît că lămîia ce tocmai o împărţiseră rapid între ele era de fapt miere. O, vai, ce mai faci, Janette? Ne pupăm? La noi e de trei ori. Aaaa, la noi e de patru ori. Ţoc-ţoc-ţoc-ţoc şi încă o dată ţoc-ţoc-ţoc-ţoc.

Eu unul am stat răbdător în urma lor, eram cam pe la jumătatea scării. Mi-am zis că spectacolul lumii e mai interesant decît înfierarea duşmanilor de clasă în şedinţa organizaţiei de pionieri. Şi oricum, de cînd am văzut cum se poate mînca în capitalism pentru şăpte ioro cincizeci, am simţit cum înaltele idealuri încep să se clatine.

Dragă Amanda

Vreau să îţi spun din capul locului că, de cînd ne-am văzut ultima dată, nu mai am stare. Simt ca un foc nestins în piept ce mă face să tuşesc fără încetare chiar dacă mă gîndesc sau nu la tine în acel moment. Toţi doctorii la care am fost au dat din cap neputincioşi şi mi-au prescris diverse toplexile ale căror efecte au constat în aceea că era să adorm într-o zi la volanul Hamărului meu drag. Unul singur s-a gîndit să îmi desfunde o ureche, dar cu toate astea dorul nu mi-a trecut. Am mai fost la Mario de cel puţin cinci ori de atunci numai că nu te-am mai văzut niciodată. Ieri, de atîta alean, am acceptat chiar să risc şi să comand meniul zilei, adică o marmită cu peşte şi orez, un pahar din acelaşi Chianti delicios de prost şi un espresso, toate acestea la 12 ioro. Mario m-a asigurat cu toată fiinţa lui că peşte mai bun ca în marmita lui nu putea să existe în altă parte şi într-adevăr aşa a fost. Numai că, atunci cînd am dat să mă ridic de la masă, un gînd fugar la sosul alb ce ţi se scurgea cînd ne-am văzut ultima oară pe delicata-ţi piele încă tînără de sub buza de jos mi-a provocat o creştere bruscă a tensiunii arteriale ce am simţit-o ca o lovitură de ciocan fix în moalele capului.

Aşa că după amiaza de ieri n-am mai fost om, însuşi directorul general m-a luat de mînă şi mi-a autorizat blînd, dar ferm, să mă duc acasă şi să îmi văd de insolaţie, ceea ce am şi făcut, interpretînd autorizaţia ca pe un ordin. Cum am făcut să ajung acasă sub soarele dogoritor de afară nu mai ştiu, înclin să cred că n-am mers cu maşina Salvării, dar îmi amintesc clar cum în cutia poştală mă aştepta o revistă din acelea de citit pe toaletă, în care primarul oraşului îşi prezintă în aproape fiecare pagină ctitoriile măreţe datorate în mare măsură prieteniei lui legendare cu viitorul preşedinte al Franţei. Zic aproape fiecare pagină pentru că una dintre ele era ocupată în acest număr cu una din operele mele fotografice nemuritoare. Tocmai fiindcă e o revistă de citit pe toaletă, de îndată ce am intrat pe uşa vastelor mele apartamente închiriate, am pătruns, arzînd de nerăbdare, în ciuda vertijului dat de capul care îmi exploda periodic în mii de schije, în cămăruţa îngustă mirosind a flori cu gîndul de a îmi cultiva spiritul cu povestiri din viaţa primarului cu nume polonez. N-am mai apucat a citi nimic din revistă, întrucît poziţia aleasă forţat de împrejurări n-a făcut decît să îmi permită lectura în boabele de orez cu peşte preparate de însăşi mîna măiastră a lui Mario şi care au început să se reverse brusc şi spasmodic într-un curcubeu multicolor. Icoana ta mi-a apărut atunci mai clară ca oricînd pe albul interiorului toaletei şi te-am întrebat rugător: DE CE, dragă Amanda, ai vrut să ne întîlnim într-un restaurant cu meniu la 12 neuro? DE CE?

Muncitorii au pornit

S-a mai scurs un an aşadar de cînd am dorit să intru în imobilul de pe rue de la Santé 14-ème - nu la puşcărie - şi nu am observat că în faţa mea nu era un spaţiu gol ci un perete de sticlă. Mi s-a părut cumva neobişnuit ca la intrarea în bloc să fie pereţi de sticlă ce, culmea, mai era şi curată. Aşa ceva nu exista în cartierul Pădurii, din gaură, înspre Tătăraşi, în consecinţă altcum nu se putea. Aşa că reflexiile soarelui de după-amiază în geam le-am atribuit urechilor care încă nu se desfundaseră şi nicidecum prezenţei fizice a geamului în faţa mea. Aşa că am păşit cu încredere, după care m-am prelins uşor pe ciment. Revenindu-mi în fire, ca Terminator, prima mişcare a fost să scot o hartă din geamantan, să o desfăşor în faţa salvatorilor care făcuseră deja pe ei de rîs şi să îi întreb unde mă aflam.

M-am interesat apoi de cel mai apropiat Megonads, unde am constatat că, deşi meniurile nu se numeau la fel ca la Iaşi, erau tot atît de bune şi, la un calcul scurt, mi-am zis că tot e bine din moment ce o să îmi permit să vin mai des să mănînc acolo. Simţeam deja că am atins un nivel neobişnuit de prosperitate.

Atît despre comemorare, ţin să precizez încă două lucruri:
1. aseară la televizor pe minim 5 canale, inclusiv CNN, era acelaşi lucru.
2. azi i-am întors-o lui Moş Crăciun: Şolohov, Donul liniştit, 1400 de pagini, 740g.