Acolo este ţara mea

Aş fi vrut să blogherez în direct, dar nu ştiu ce avea telefonul meu 5G că nici nu vroia să audă de blogherezit. Cum dădeam să mă conectez ca să scriu nişte cuvinte de suflet, cum telefonul dădea nervos din cap şi spunea nă-nă-nă-nă-nă.
Aşa că scriu acum de acasă, unde am venit de trei minute, după ce m-am dat rotund trecînd cu Hamărul în trombă şi învăluind într-un nor de noxe pe toţi codaşii votanţi. Gazele de eşapament s-au îmbinat astfel armonios, contribuind la încălzirea globală, cu fumul numeroaselor ţigări aprinse în aşteptarea momentului fatidic al actului sacru, ştampilatul buletinului de vot.
Căci fusesem şi eu codaş cu cîteva minute mai devreme şi am remarcat că în general a fost linişte. Domnul tătic emigrant juca liniştit la pleisteişăn cu vreo 30 de oameni mai în spate. La un moment dat a trecut un nene, scrutînd coada şi strigînd ceva despre comunişti. A fost un moment unic în felul lui, deşi foarte scurt. Sînt convins că mulţi nici nu l-au remarcat. În spatele meu era un june la fel de nebărbierit ca mine, al cărui telefon l-a bătut la puncte pe al meu în sonerii. Era şi normal, al meu n-a sunat deloc, ar fi trebuit să previn pe cineva din timp să îi spun să îmi telefoneze din două în două minute începînd cu ora cutare. În faţa mea era un domn bine care conversa cu o tovarăşă cu ochelari şanel ce nu mi-a răspuns la bună ziua cînd am ajuns în spatele ei. Domnul se bucura de foarte mult respect din partea trecătorilor. Cum trecea cineva pe acolo şi îl vedea, imediat faţa noului venit se umplea de o bucurie servilă, se înclina respectuos sub înălţimea celui respectat - mic de statură, cam cît Sarko I. Vai, bună ziua, ce mai faceţi? Uite, bine mă, şi eu p-acilea la vot. Aa, păi mă duc şi eu la coadă, după colţ. Da' stai aici cu mine, păi se poate? Vai, dar nu-ndrăznesc să aspir la aşa o onoare. Hai bă, lasă vrăjeala, stai aici. Personalul ambasadei a dat mîna călduros cu contele, luînd aceeaşi atitudine umilă.

Că veni vorba de Sarko I, din cînd în cînd trecea încetişor pe stradă maşina poliţiei, din care nişte capete de foşti sarkozei - cum naiba să le mai spun acum, mişelaliomariţei sau cum?! - se uitau curioase.

Cam atît, am dat declaraţia, i-am zis tipului din comisie adresa mea pe litere, am luat buletinul, am deliberat, am pus ştampila, am suflat ca să se usuce cerneala, am pus buletinul în urnă şi am plecat. Gata.