Confesiune

Am vărsat azi sînge.
În setea mea de hemoglobinoase, nu degeaba mă trag din inima Carpaţilor - buhu! - mă zbăteam în lanţ fără posibilitate de acţiune.

Mai desenam cîte ceva pe o foaie, mai ridicam ochii în tavan, mai compuneam un poem sau mă mai gîndeam la ordinea de zi a următoarei şedinţe de pionieri în care probabil că o să îl excludem pe chinez care şi-a tras ochelari de 500 de ioro, ca un exponent al burgheziei putrede ce este.

Deodată, directorul general mă dezleagă şi îmi spune: attaque! Şi atunci am mers direct la carotidă. Englezul a căzut jos în sala de şedinţe horcăind din gîtul sfîşiat. Avea un gust cam fezandat, oricum arăta de ca şi cum nu făcuse duş de măcar o săptămînă. Suedezii care veniseră cu englezul, simţind miros de sînge, au început să-l sfîşie şi ei cu mîrîituri. Numai prietenii nemţi ai anglişului urlau de pe margine a pustiu sub luna plină ce tocmai apăruse nu ştiu de unde pe tavan.
Acum că sînt sătul, dintr-un fîlfîit de aripi mă urc direct pe calorifer, mai trag un mieunat drăgălaş şi mă culc.