Noi în anul două mii

Mi-a zis mai înainte un guguţă la birou că el n-ar îndrăzni să vină în tricou la servici. I-am zis că eu mă disting de el par la calite de mo travai. Aşa că ciocu' mic şi joc de glezne.

Păi cum să nu vin în tricou, cînd muşchii braţului se văd aşa de frumos profilaţi sub pielea bronzată, adăugînd astfel o latură virilă farmecului meu deja de netăgăduit?! Căci eu în ultimii zece ani nu numai că m-am deşteptat, ba m-am făcut chiar şi mai frumos! Nu ca ceilalţi foşti colegi de studii care s-au gîndit să organizeze nu ştiu ce întîlnire şi au început să deverseze pe internet cu poze de-ale lor, de tipul "eu după zece ani". Căci ce-arată acele poze? Păi depinde:
- cei care au rămas în ţară sînt toţi supraponderali, de regulă s-au tras în poză fie cu nevasta lor şnur, fie cu copilul mult iubit, fie cu amîndoi. Apoi mai au poze cu ei în vacanţă în Grecia sau Turcia, stînd la terasă cu o halbă de bere pe care au depus o mînă cu ghiuluri şi/sau cu un friptan ocupînd jumătate din cadru. Mai sînt imagini luate de la volanul aseisului sau lucrînd la două calculatoare de birou, trei leptopuri şi vorbind la două telefoane deodată.
- cei care au plecat în steits, deşi supraponderali, poate mai ceva ca primii, dau dovadă de ceva mai mult rafinament, fotografiindu-se tot cu nevasta şi copilul, dar într-un cadru ceva mai de vis, cu Munţii Stîncoşi sau Marele Canion în fundal. Un loc aparte îl ocupă fotografiile ce îi înfăţişează în dreptul unui şemineu, cu costum, cravată şi jiletcă roşie, ţinînd cîte un pahar de brendi în mînă, întocmai ca Jeiar şi Suelăn.
- canadienii arată unii ceva mai supli, alţii oleacă mai plinuţi, dar nu foarte tare, la unii le-a mai căzut părul, la alţii le-a mai crescut barba, pozele sînt în general cu oraşe cu zgîrie nori în bokeh.
- europenii în schimb sînt slabi şi ogîrjiţi, n-au nici maşină, nici casă şi se îmbracă numai cu haine ponosite, de la hilfe. De altfel, ei nici nu prea au trimis poze, crecă de ruşine.

Partea proastă în toată povestea asta e că 90% din chipurile din poze şi numele de dedesubt nu-mi spun nimic, nu ştiu de unde să le iau şi pace. Vîrsta, bat-o vina.

Încolonaţi, spre un viitor luminos

Un amic de-al meu, ca multe alte cunoştinţe ce le am, e mare sportiv. Joaca ping-pong de plăcere. Pentru asta, s-a înscris într-un club la care merge regulat şi acolo învaţă de la un profesor să dea cu bila în masă şi nu în fileu. Ca un fost mare campion la campionatul pe bloc, l-am întrebat care-i şmenul să ai profesor de ping-pong. N-ar fi mai oare mai fain să joace o bilă cu amicii, "cîştigătorul la masă", în afara oricărui cadru organizat şi fără echipament de performanţă? Cică nu, că dacă vrei să joci ca lumea, trebuie să fii îndrumat de un antrenor şi că e mult mai fun să scoată cineva untul din tine. Am fost mai demult cu el în uichend la reşedinţa lui secundară, am jucat un ping-pong cu el şi l-am bătut. S-a supărat puţin pe mine şi m-a lăsat să joc cu nevastă-sa, în timp ce el răsfoia reviste cu ipozi.

Alţii pe care îi cunosc merg la schi în fiecare an numai în Elveţia. De fiecare dată plătesc scump cursuri de schi unui antrenor cu diplomă de antrenor care îi învaţă să ia curbele, să coboare uşurel pe pantele înzăpezite şi cîte şi mai cîte. Evident că şi-au cumpărat costume de schi din materiale foarte uşoare, cu sistem de balizaj în caz de avalanşă, ochelari care nu se aburesc şi cască de protecţie pentru căzături la viteze de 150km/h. Bine fraţilor, i-am întrebat, da' dacă ştii să cobori în mod onorabil o pîrtie, nu-i mai fain să o iei frumuşel cu picioarele tale la vale, fără sprijinul vreunui antrenor? Mai iei o izbă, sau nu, te mai opreşti undeva, mai admiri puţin peizajul, o iei iar la vale, la prînz poposeşti la crîşmă şi mănînci o chestie cu amicii cu care ai venit în vacanţă. Cica nu-i fain. Atunci cînd ai un antrenor, lucrezi mult mai bine, el îţi arată tehnica, îţi spune cum să dozezi efortul astfel încît să ai performanţe maxime.

Fiind şi eu un foarte mare sportiv, mi-am amintit ieri că în beci zăceau nefolosite nişte role. Aşa că le-am apucat de şireturi şi m-am dus cu ele în Bois unde, reamintesc publicului, duminica nu se circulă cu maşina. Soarele era sus pe cer, păsărelele ciripeau, o prostituată rîdea veselă la trecători de pe marginea drumului, o adiere de vînt smulgea puful păpădiilor, ce mai, era vorba de un moment frumos al vieţii ce merita trăit cum se cuvine.

Încă de la primele mişcări - şovăielnice, că aşa-i la început şi nici nu plătisem nici un antrenor - mi-a strigat cineva să mă dau la o parte. După ce m-am executat, am auzit un fel de zvrrr intens şi pe lîngă mine a trecut în mare viteză un stol de biciclete de minim 2000 ioro bucata pe care pedalau voioşi nişte oameni cu pantaloni scurţi mulaţi pe forme, cu fundul îngroşat în scopul ca să nu doară tare, maieuri colorate ca la turul Franţei, plosca cu apă agăţată la spate ca să permită hidratarea cu minim efort şi maxim de supleţe în timpul mersului, pentru a nu pierde preţioase secunde, ochelari de lăcustă şi căşti de protecţie. Cum mă oprisem pe margine, m-am uitat în jur şi am remarcat cum pe acolo treceau disciplinaţi şi mulţi alergători avînd pe ei cele mai avansate descoperiri în domeniul echipamentului sportiv, menite să sporească în mod radical performanţele obţinute: haine mulate, adidaşi torşăn şi ceasuri care arată, pe lîngă ora exactă, ritmul cardiac, numărul de calorii consumate, traseul urmat, starea vremii şi fluxuri rss cu cele mai noi ştiri, cu posibilitatea de a publica din mers direct pe twitter. Din urechi nu le lipseau la niciunul căştile de la ipod.

Am văzut şi nişte sportivi foarte interesanţi, erau vreo 20 de persoane care alergau pe acolo pe nişte schiuri cu rotile şi se ajutau la împins cu beţe, întocmai ca la schi de fond. Iată un sport interesant, mi-am zis, moment în care s-au oprit gîfîind în dreptul meu doi dintre ei, tată şi fiu. Şi tatăl i-a zis fiului, care îl asculta numai urechi: uite, fiston, aici e locul ideal pentru schi de fond, priveşte calitatea asfaltului, lărgimea străzii şi numărul de kilometri pe care îi poţi parcurge. Aici se poate lucra cel mai bine, o să vezi cum în scurt timp o să fim atît de buni încît o să ne parcurgem toată distanţa cu cel puţin 30% mai repede, totul e să nu ridicăm piciorul de pe pedala de acceleraţie.

E clar că trebuie să-mi revizuiesc puţin strategia. Ar trebui să mă înscriu şi eu într-un club, ceva, e clar că nu ştiu să mă dau cum trebuie cu rolele.

De, scuzaţi, căcat. Serios

Mă mir foarte mult în ultima vreme de unele aspecte ale vieţii cotidiene cu care dau piept. Să fie bine înţeles, nu e critică, e mirare, căci ştiu că toţi beneficiem în mod natural de unele defecte mai mari sau mai mici şi că, în general, nu e bine să dai lecţii decît dacă eşti profesor.

De exemplu, mă miră foarte tare cînd vorbesc cu vreun coleg la birou pe la vreo 9.30 dimineaţa şi nu pot sta drept în faţa lui. El vorbeşte înspre mine, eu mă dau puţin mai pe lături. El îşi îndreaptă faţa din nou înspre mine, eu mă dau încă puţin în lături. El corijează din nou tirul, eu mă las puţin mai în jos. Atunci el se apropie la vreo 20 de centimetri să termine ce mai are de îmi zis, dar eu deja am pierdut şirul. Mai rezist puţin, apoi îmi dau jos ochelarii şi îi şterg, apoi alung cu mîna firele de păr din nas ce mi-au căzut între timp pe măsuţa înaltă de cafea.

Mă mai miră atunci cînd, în decursul unor discuţii cordiale din pauzele sindicale respectate cu stricteţe, interlocutorul se scarpină frecvent la c%*$^ în timp ce îţi povesteşte cu vervă şi hă-hă despre ce bună e aia, aia aflîndu-se la masa alăturată.

Altă mirare este legată despre cîte lucruri interesante se pot ghici în vasul veceului dintr-o clădire de birouri unde nivelul minim de studii este bac+3, atunci cînd mergi la toaletă la sfîrşitul unei discuţii colocviale de tipul celei de mai sus: pisici, bani, femei, scări, case şi alte acareturi, ca într-o ceaşcă de cafea cu zaţ.

Această ultimă mirare a fost doar ca să fac tranziţia, întocmai ca la telejurnalele franţuzeşti, spre alte mirări care îmi macină de ieri intelectul, cînd am putut constata în mediu privat, dis de dimineaţă, ce mai pot arunca oamenii educaţi în toaletă. Vă scutesc totuşi de plăcerea detaliilor. Spun oameni educaţi întrucît presupun să sînt educaţi. Într-un bloc unde preţul metrului pătrat e în jur de 5500€, deducţia logică e că cine îşi permite, înseamnă că are cîştiguri suficiente. Dacă are cîştiguri suficiente ca să îşi permită, înseamnă că are un serviciu bun. Dacă are un serviciu bun e din cauză că a urmat nişte studii la o şcoală bună, unde a învăţat binişor, sau poate doar că aşa l-au învăţat de-acasă, să lucreze bine, sau măcar că a fost suficient de muncitor şi de inteligent ca să aibe un serviciu bun, din care să îşi cîştige convenabil existenţa şi să trăiască într-un bloc bun, între oameni civilizaţi şi educaţi.

Vecinul de deasupra, un domn bine, econom de felul lui - ştiu asta pentru că îi aud maşina de spălat cum stoarce la ore tîrzii din noapte, cînd curentul e mai ieftin - cu barba tunsă îngrijit, atunci cînd a fost rugat să nu mai folosească toaleta pînă la deblocarea situaţiei mi-a zis foarte sigur pe el că nu are cum să fie defecţiune, deoarece el n-a remarcat nimic special. N-am vrut să îi fac un desen cu vasele comunicante, dar m-am arătat mirat că nu le cunoaşte încă principiul. Tot aşa m-am mirat cînd, la vreo jumătate de oră după ce am anunţat toţi vecinii cu multă politeţe să se abţină de la pipi şi caca o vreme, pînă vine echipa autorizată să repare, pe coloană s-a auzit în zgomot de cascadă cum soseşte un nou lot.

Cu domnul portar, un om deosebit de săritor (asta fără nici un fel de ironie, pentru că a stat cu mîna în căcat la propriu toată ziua în locul meu fără să fie obligat), am purtat o interesantă dezbatere pe teme ştiinţifice. El era adeptul teoriei conform căreia dejecţiile, odată atrase de vîrtejul maelstomului, se urcă mai întîi la ultimul etaj, atrase de forţe generate de instalaţia imobilului dotată cu "sifon", după care coboară înspre canalizare pe o ţeavă paralelă, atrase de forţa gravitaţiei. Aşa îi ieşise lui din calcule. Pentru partea experimentală, în sprijinul afirmaţiilor sale a adus ca argument faptul că, dacă ciocănea în ţeava de scurgere cu degetul arătător, ţeava suna a gol în partea de sus şi a plin - şi ce plin! - în partea de jos. Din cale afară de mirat, am refutat vehement această teorie, fiind de acord numai cu partea cu forţa gravitaţiei, dar nu am avut nici un argument să îi dau la schimb decît acela că, dacă ciocăneam cu degetul arătător în ţeava de scurgere, aceasta suna a gol în partea de sus şi a plin - şi ce plin! - în partea de jos.

În timp ce aproape că mă lăsasem convins de teoria portarului, mai spre seară, agăţat de un fir de-abia vizibil, pendulînd furtiv între clădiri, pe geam intră depanatorul neautorizat.

Steaua sudului

Dragi tovarasi. Stop. Transmit in direct din emisfera de sud. Stop. Permiteti sa raportez. Stop. Lumina e intr-adevar metalica. Stop.