Aşa da!

Cu inima cît un purice, după ce am rostit mai multe rugăciuni, am pus actele în mapă şi am ieşit din casă. M-am oprit pe drum la un automat de făcut poze ca să mă importalizez pentru eternitate înainte să se întîmple cine ştie ce. În metrou, înainte de Ecole Militaire, o familie de români mă întreabă pe unde se iese înspre Avenue Bosquet. Ca un fulger am intuit că nişte români care caută Avenue Bosquet reprezintă cu siguranţă nişte persoane în plus înaintea mea la coadă. Le-am indicat imediat ieşirea din capătul opus al staţiei, rîzînd în sinea mea diabolic. Cum ieşeam eu ţanţoş fix în Avenue Bosquet, nu mi-am împiedicat nişte cuvinte grele:
- Şît! Am uitat să scot bani!
Cum ocoleam către cea mai apropiată bancă, tocmai ce-i zăresc pe românii mei cum treceau în viteză prin spatele meu. La bancomat mai aşteptau vreo trei persoane, aşa că mi-am zis ca n-aveam decît să mă scol mai devreme decît să stau acum să bat mărunt din buze.
În sfîrşit am ajuns şi la consulat. Acolo am găsit o sală spaţioasă, cu ghişee înalte de sticlă. Aerul condiţionat se revărsa generos peste cetăţenii care completau formulare la o masă nou nouţă din mijlocul încăperii. Unul dintre ei vorbea tare la telefonul mobil:
- Băi, tu un' ţi-ai făcut paşaportul, la Suşava sau la Radăuţ, ă? Băi, cum mă-sa nu ştii? Ai să-mi bag ...
Pe margine erau scaune confortabile pe care se putea aştepta. Plafonul era translucid şi luminos, fiind pictat cu diverse motive pe care nu am avut timp să le studiez întrucît persoanele care erau înaintea mea la coadă au trebuit să se replieze spre masă ca să completeze a treia oară formularele pentru că scriseseră iar greşit prenumele copiilor, aşa că m-am trezit pe neaşteptate în faţa excelenţei sale.
- Ia să vedem ce-aveţi dvs în mapa aceea. Na na naaaa, na na naaaa, vai, domnu' de cînd nu am mai văzut un dosar aşa de bine alcătuit şi complet şi totul scris aşa frumos, toate căsuţele umplute cu ce trebuie, numa' aicea trebuia să mai scrieţi şi asta, da' nu-i problemă, costă 65 de euro, durează cel mult două luni, veniţi încoace să vă pup, vai!
Noroc că era sticlă între noi, da' eu m-aş fi lăsat şi pupat, aşa eram de bucuros că am scăpat repede.

Povestea s-a terminat aşadar cu bine, am scris şi încheierea, dar mi-am amintit că, ieşind de la consulat, am fost reperat de o bandă de români care m-a urmărit la tot pasul după aceea cît m-am plimbat fericit prin oraş şi toţi se făceau că găsesc un inel de aoleu pe jos şi vroiau să mi-l dea şi nu mai ştiu ce mai vroiau după aceea pentru că le-o tăiam scurt.

Am fost şi pe la Quai Branly, foarte frumos, de vizitat dacă veniţi încoace.