Dorul de cantină

Acum că rostul vieții e bine definit, să vedem cum stăm cu mîncatul gras.

Acum mai mulți ani am înnoptat la niște oameni tare de treabă din București. Mi-au zis alții, mai grijulii, să mănînc bine înainte undeva, că la ei se mănîncă foarte prost în casă, fiind olteni, știut fiind faptul că oltenii se hrănesc numai cu praz, ceea ce e nasol. Mie nu îmi place să pun etichete altora pe motiv de apartenență la o religie sau alta, așa că le-am tras celor care m-au prevenit un discurs dojenitor despre rasism, multiculturalism, praz și alte idei înălțătoare. Cum am ajuns eu la oamenii mei, după ce la rugămintea lor m-am uitat puțin la calculator să văd ce are, poate era virusat, iar apoi am rîs din politețe la ultimele filmulețe sexy descărcate de pe internet, am trecut la masă. Și ce mi-au văzut ochii pe masă? Nici urmă de praz, numai bucate una și una, care mai de care mai aspectuoasă. Măi, iată cum mă induc oamenii în eroare, cu fazele astea cu prazul și alte legume mai puțin cunoscute prin alte părți! Ia să luăm noi o cantitate oarecare , mai mare, din aceste minunate răcituri din care clipesc acești simpatici ochișori de broscuță care fusese prinsă în încremenirea aspicului tocmai cînd sărea dintr-o farfurie în alta! Încurajat și de gazde am încărcat așadar farfuria binișor și apoi am gustat avid, că mi-era foame. N-am crezut în veci că există mîncare ce nu poate fi mîncată, dar iată că eram contrazis de situația concretă ce se prezentase. Eram prins în capcană, lăudasem deja aspectul, gazdele erau prea drăguțe și ospitaliere ca să pot da înapoi. A trebuit să mănînc și să plîng în sinea mea.

La vreo doi ani după întîmplarea asta, am fost în vizită de revelion la niște prieteni de peste mări și țări care își aduseseră chișcă de porc pe autobuz tocmai din satul natal. Eu nu prea înțeleg cum vine asta cu transportul alimentelor astea perisabile mii de kilometri pe autobuz, dar treacă. Și nici nu prea înțeleg de ce se chinuie lumea să transporte damigene de tulburel cu mari eforturi, cînd sînt pline supermarketurile de Vieux Papes de aceeași calitate și care merge la fel de bine cu cola. Dar, revenind la chișcă, arăta foarte bine și m-am servit, că mi-era poftă. Andouilletta franțuzească degustată la cantină o singură dată și de atunci niciodată mi se păru atunci infinit mai bună. Cine a mai gustat andouillette de nu foarte bună calitate știe a ce miroase: a prăjituri.

Vine acuma revelionul 2012. Experiențele de mai sus erau arhivate de multă vreme într-un cotlon al memoriei. Oamenii la care am fost, francezi, sînt niște tipi ca lumea. M-au ajutat cînd au putut și îi ajut cînd pot. Ne tratăm cu lichide bune de cîte ori ne vedem. Ca să ne vedem, nu luăm randevu cu trei săptămîni înainte prin scrisoare recomandată. Dar iată că, de revelion, după ce au alunecat pe gît în gîlgîituri de șampanie uitre, escargoți, foagrauri, diverse cocofîrțuri surprinzătoare la gust în sensul bun și alți tovarăși, am trecut la felul doi, niște pește care se cheamă lotte și care în mod normal e foarte bun.Vai! Era ca un fel de pingele fierte într-un sos alb. Cînd reușeam să rup o bucățică și începeam să o mestec, gustul subtil de alge verzi putrezite începea să se răspîndească de pe vîrful limbii înspre mijlocul limbii ca apoi să se împrăștie în cerul gurii și în fundul gîtului ca să se reverse pe nas de nu-l mai stingeam nici cu chablis-ul altfel excelent de pe masă. Mă confesez aici că am spus ipocrit că e foarte bun, dar că am exagerat cu antreurile, așa că nu mai pot. Cum exagerasem cu antreurile, n-am mai îndrăznit să pretind la brînze mucegăite și desert. Așa că noi să fim sănătoși, la anul și la mulți ani!