Ostreicultură

Pe vremea mea, jumătate din copiii de la bloc țineau cu Universitatea Craiova, a doua jumătate cu Steaua și a treia cu Dinamo. Meciurile de pe maidan degenerau invariabil în bătaie generală începută de la un simplu "pomanagiule!" adresat ăluia care a marcat ultimul gol din ofsaid (sau nu).

Spiritul sportiv de competiție  astfel format se manifestă la vîrsta adultă cu berea în mînă în fața televizorului, pe stadioane, cînd se strigă lozinci mobilizatoare pentru jucătorii negri, și pe lîngă stadioane, după meci, cînd se sparg vitrine și se incendiază mașini care strică statisticile miniștrilor de interne, dar și în alte locuri.

Eu, de exemplu, am ieșit să fac niște kilometri săptămîna trecută în costumul meu mulat, din lycra, pe drumurile amenajate pentru biciclete de pe insula unde alesesem să mă retrag o vreme pentru calm și meditație. Imediat m-am intersectat cu un pluton format din vreo 10 mulați cu însemne de club pe fund și care își croiau potecă împotriva vîntului. Cum formau ei așa, o masă mai compactă, și cum pista nu era chiar foarte largă, am rămas o vreme într-o poziție convenabilă în urma lor, la adăpost, mai ales că alizeul bătea cam tare. Din cînd în cînd treceau la limită, strigînd la ei să se dea la o parte, pe lîngă copiii care se luptau și ei cu vîntul pe aceeași pistă. Alte ori înjurau pe adulții cu bicicletele lor închiriate de cacao care se opriseră să facă poze la crescătoriile de stridii pe lîngă care treceam. De la zornăitul amenințător al transmisiilor Shimano, iepurii de prin tufișuri se ridicau speriați brusc în văzduh, marea se retrăgea spășită, lăsînd în urma ei un covor de alge verzi urît mirositoare iar scoicile unele se ascundeau repede în nisip iar altele fugeau cu un singur picior, rupînd pămîntul. Cînd drumul era liber ciclotronii ocupau toată lățimea pistei, hăhăind zgomotos între ei, încetînd simțitor ritmul și sugînd lichid din biberon. Totul se petrecea într-o armonie perfectă, își făceau semne discrete cu mîinile cînd era vreun obstacol, se schimbau unul cu altul în fruntea plutonului, se vedea clar că erau o echipă sudată. Am stat eu o vreme în urma lor dar, găsind că o cam lălăiau, am prins un moment favorabil și i-am depășit, că eu n-aveam vreme de pierdut și nici nu vroiam să mă facă cineva pomanagiu. Parcă i-aș fi înjurat de mamă: a început în acel moment o cursă de urmărire în care le-o luam înainte cu vreo 100m, apoi mă ajungeau la următoarea intersecție și mă depășeau, aruncîndu-mi priviri agresive, după care iar mi se postau în față și mergeau ca melcul, iar îi depășeam, iar se enervau, asta preț de vreo 20km, după care, eu fiind mai nehotărît la intersecțiile cu mașini și mai prudent cu cetățenii pașnici și iepurii care se înmulțiseră simțitor, le-am lăsat un avans confortabil și n-am mai vrut să mă mai joc cu ei. Dar nu m-au lăsat ei, că i-am ajuns în scurtă vreme. I-am întrecut lîngă gardul farului de la capătul lumii unde i-am găsit înșirați cu spatele la drum, crăcănați la un pipi în bătaia vîntului.

Seara, la întoarcere, m-am răzbunat din plin pe huitrele locale care, după ce că le-am prins cu mare greutate, că tare mai erau rapide, s-au dat deschise numai după multe slujbe, rugăciuni fierbinți și șoapte la ureche. Vinul, local și el, s-a dat deschis cu ușurință, în acest domeniu eu fiind destul de priceput. De alunecat, a alunecat totul pe gît fără nici un fel de rugăminte, mai puțin cochiliile, cu care m-am chinuit puțin. Recunosc totuși că lămîia e oarecum în plus, conform unelor academii. Nimeni nu e perfect.