Mîncărurile care arată foarte bine în farfurie, astfel încît nu mă pot abține să nu îmi umplu farfuria deoarece îmi plouă în gură cînd le văd, dar pe care nu le pot mînca din cauză că de fiecare dată îmi amintesc chiar la prima îmbucătură cît de grețoase îmi par la gust, sînt următoarele:

- varza de Mbruxelles
- salata de crudități cu crab
- peștele, de orice fel, de la cantină
- ficatul, de orice fel, prăjit
- răciturile de la Cocuța. Cine e Cocuța? O cunoștință de a mea, n-o știți.
- Lotta (era plin de pește din ăsta în piață la Marsilia) de la Laurent G. . Cine e Laurent G.? Un prieten de-al meu, nu-l știți.
- chișca de porc de la Luminița. Cine e Luminița?

Anunț pe această cale că acest blog se va autodistruge la o dată ulterioară.

Au trecut trei luni de cînd, într-un elan hipsteresc, mi-am cumpărat de la un moș stafidit de pe lîngă Père Lachaise o Gitane cam de vîrsta mea, deci nu foarte tînără. Are cadrul din tuburi fine de oțel Reynolds, frîne Mafac racer și deraior Simplex. Comenzile sînt jos, pe cadru, ca la semicursierele rusești de dinainte de 89. Are și un dinam care chiar funcționează. Ghidonul e curbat în stil belgian iar cînd vîntul îmi ridică pulpanele paltonului și îmi răvășește părul blond dimineața, în drum spre servici, mă simt ca Ghislain Lambert cu aspirații de Eddy Merckx.

Nu trece zi în care să nu meșteresc ceva pe la ea: mai schimb gumele de la frîne sau cîte un cablu, mai reglez ceva pe la pedale ca să nu mai scîrțîie atîta, mai strîng șuruburile de la direcție ca să mai scadă puțin jocul sau mai reglez spițele ca să mai reduc din voalurile roților. Am ajuns la un moment dat la un echilibru oarecare, după ce am reînvățat să merg pe bicicletă, că nu se pilotează deloc ca nepoatele ei din carbon și aluminiu care dorm în beci în timpul săptămînii. Încetul cu încetul s-a ivit o complicitate între noi, sau așa credeam eu. Numai că, într-o zi, cînd am dat să o dezleg seara ca să mă întorc acasă, am găsit-o cu o roată dezumflată de a trebuit să merg pe lîngă ea, cu capul în jos și cu coada între picioare. Am demontat apoi roata, i-am scos camera găurită de un silex minuscul, am cîrpit-o și am pus-o satisfăcut la loc. Dimineața următoare, pe drum, după ce am auzit un fîssss enervant, a trebuit să mă întorc și să o las în parcare. Am reparat-o din nou seara numai că ce folos, povestea s-a repetat încă de două ori în aceeași săptămînă.

A trebuit să accept faptul că trebuia încălțată cu cauciucuri noi. Am umblat pe la magazine să îi caut papuci adecvați, dar nu i-am găsit nimic satisfăcător, așa că am comandat într-un final pe internet niște pneuri Schwalbe, anti-pană, nemțești de la mama lor din China. Le-am primit cu multe peripeții după aproape două săptămîni, timp în care Gitana a stat sedusă și abandonată în parcare. Așa-i trebuie, dacă-i pramatie și îmi face mie minuni din astea cu roți sparte! Nu mică mi-a fost mirarea cînd am citit pe flancurile cauciucurilor noi că erau întărite cu un strat de kevlar. Le-am montat în seara asta. Mă gîndesc să dau o raită prin Saint Denis mîine ca să le testez cu un Wesh 209, să văd dacă e bun la ceva kevlarul acela.

Îmi amintesc de un banc citit printr-un almanah optzecist, Cutezătorii sau Urzica, nu mai știu care. Cică numitul Coriolan Protopopescu a făcut o reclamație organelor competente pentru faptul că, atunci cînd a desfăcut conserva de fasole cu costiță și cîrnați, achiziționată de la unitatea de desfacere de la parterul blocului, în loc să găsească înăuntru delicioasa fasole cu costiță și cîrnați, a avut neplăcuta surpriză să dea peste compot de ananas cu bucăți de ... ananas.

La vremea aceea, citind bancul, nu am înțeles de ce tovarășul Coriolan era nemulțumit că găsise compot de ananas într-o conservă de fasole. Vă dați seama, ce șansă, să consumi suc de ananas! E ca și cum ar fi cîștigat o dacia 1300 la loz în plic! Dar oare cum o fi arătînd ananasul?

Așa și englezii ăștia, au epuizat faza cu 1 ianuarie 2014 și acum se supără că au găsit carne de cal în lasagna! Doar carnea de cal este mai slabă și mai bogată în vitamine decît carnea de vită! Iar unii jură că este chiar mai gustoasă.

Ieri, pe cînd mă potcoveam cu papucii de ciclist, că îmi dădusem randevu cu viitorul cuscru (are tînăra generație o gagică pe la școală și m-am gîndit că na, nu strică să îmi ameliorez relaționalul)  la o pedală la Longchamp pe viscol, sună cineva la interfon. Ridic receptorul și aud o voce bărbată care îmi zice mnăziua în românește. Eu rămîn beculizat, de unde știe cuscrul românește așa bine? "Ui, bonjur!" Ăsta, beculizat și el la rîndul lui, o dă pe fanțuzește. "Ăăă, vuzet dorijin rrrrumen?" Eu, să fac apoplexie, da' ce te freacă pe tine grija, uăi? "Me chi et vu mosio?" "Ăăăăă, vuzet dorijin rrrrumen?" Eu, în ciuda calmului aparent, eram deja la frecvența cardiacă maximă, știu asta că eram încins deja cu centura cardio. "Me chi et vu et că dezire vu, mosio?" "Ăăăăă." "Alor, jecut!" "Ăăăă, la biblă, duhul blîndeții ..." I-am zis că nu mă interesează comerțul lui și i-am închis, după care am început să țes cele mai negre scenarii, printre care acela cu întrebarea dacă nu cumva sînt fișat la diversele mafii de conaționali cu activitate prin zonă. Sau poate că doar se nimerise să răspândească cuvîntul Domnului în cartier și a văzut numele pe cutia poștală? Oricum ar fi, 1 ianuarie 2014 a venit de mult.

O pătură binefăcătoare de nea proaspătă s-a așternut în timpul nopții peste întreaga țară, ajutînd astfel semințele semănate cu sîrg de agricultorii intensivi să germineze în pace. Recoltele se anunță așadar bogate. Nu știu cum se face că în cartier ăștia de la primărie au uitat să presare cu material antiderapant, deși la fiecare semn că temperatura s-ar apropia de departe de 0 grade șoselele și trotuarele se umplu de un praf scîrbos care e dăunător pantofilor și cauciucurilor de bicicletă. Așa că astăzi, cînd am ieșit să cumpăr peștachele de la piață am experimentat senzațiile plăcute ale derapajelor controlate cu MTB-ul, numit și VTT în limba locală. Am testat puțin și zăpada și am văzut astfel că e numai bună de făcut om de zăpadă, situație care, trebuie să recunoaștem, e chiar mai rară decît zăpada însăși. Așa că, ajuns acasă, am distribuit echipamentul de iarnă tinerei generații, am băgat un morcov în buzunar și am purces înspre parcul din apropiere unde speram să găsim zăpadă multă.

Zăpada era, într-adevăr, multă, numai că era după gard, iar poarta închisă cu un lacăt mare. E știut faptul că, de îndată ce condițiile meteorologice devin nefavorabile, hoarde de adulți iresposabili ies anumit din casă ca să alunece pe gheață în scopul de a-și rupe oasele ca să dea în judecată primăria că nu i-a prevenit că atunci cînd ninge poți să aluneci. Iar primăria, în aceste condiții și pentru că ne poartă foarte mult de grijă, închide toate parcurile. La dracul cu bucuriile zăpezii, nu ne putem permite să ne asumăm astfel de riscuri, totul trebuie să se desfășoare organizat și în conformitate cu prevederile contractelor de asigurare! 

A trebuit atunci să aplic planul B, găsind în catastrofă un spațiu verde neîngrădit. Acolo l-am plăsmuit destul de rapid pe Raymond, că așa i-a rămas numele. Pe cînd îl făuream, rostogolind cu sîrg bulgării sub privirile mirate ale trecătorilor care, formați în lumina prevederilor legii separării bisericii de stat din 1900 toamna și neobișnuiți cu tehnicile de fabricare ale unui om de zăpadă, nu își făceau cruce dar trăgeau poze cu aifoanele, de sub zăpada afînată ieșeau la iveală căcățeii semănați acolo în diverse straturi de sedimente de cățeii deținuți de iubitorii de animale din imobilele vecine. Dar acest lucru nu a fost de natură să ne scîrbească căci , nu-i așa, ce este mai frumos la casa omului decît un animal care să te bucure cu dragostea de care e capabil și, în plus, zăpada beneficia astfel de un liant natural deosebit de practic în situația dată și, dacă îndrăznesc, chiar de o tușă de culoare. 

Bucuria a fost totuși mare atunci cînd morcovul a împodobit la sfrîrșit pe post de nas capul lui Raymond.

Ieri la cantină era niște mîncărică de fasole cu o ciozvîrtă de rață, cîrnăcior și oleacă de slănină, cassoulet adică. Doamna de la marketing, alături de colega de la contabilitate, trase prin inel, coafate, rujate, parfumate se uitau lung la mîncărică cu platourile în mînă. După o vreme, lumea din spatele lor de la coadă începu să ridice ochii din aifoane cu nerăbdare pricinuită de sucul gastric deja în exces. Atunci, cît erau ele de trase prin inel, coafate, rujate și parfumate s-au hotărît să-l întrebe, chicotind, hi hi, ho ho, pe bucătar, dacă se poate să le dea și lor niște cassoulet, dar fără fasole, s'il vous plaît.

Azi era pizza cu feliuțe de cîrnaț, slănină și bucățele de carne de rață.

Hipoglicemia salvează România

La un moment dat au ieșit din ceață vreo douăzeci de căprioare sprintene. Ne-au trecut la cîțiva metri prin fața bicicletelor și le-am văzut doar fundurile albe care se pierdeau, săltînd, în pîclă.
Mai tîrziu, un mistreț speriat a alergat cu noi vreo 50m pînă să plece în legea lui pe cîmp. Un nene cu o pușcă stătea gînditor la marginea drumului la următoarea intersecție.

Nu mai ies niciodată să fac 100km la 0 grade fără să fi mîncat o farfurie mare de paste cu o seară înainte.

Ieri, Gégé a adus după el un alt bunic, pe nume Cloclo. Băi, și ăștia doi, înhăitați, au început să bage la pedale. La început m-au lăsat, cavalerește, să le-o iau înainte pe primul deal, pe care l-am terminat cu vreo 300m de avans și mi-am zis că-s tare. La al doilea deal m-au lăsat înainte cam pînă la jumătate și l-am terminat cam umăr la umăr. În schimb, la cele opt dealuri rămase n-am mai avut nici o șansă. Moșuleții țîșneau fluierînd încă din josul pantei și accelerau la sfîrșit, ca să termine în uralele publicului, eu mulțumindu-mă cu un deloc rușinos loc trei, nu foarte mult în urma lor. Cum plecaserăm de la Saclay mai mulți, am văzut cu această ocazie cît de plăcut este să fie în grup și persoane cu un ritm mai slab. Foarte bine face la moral, mai ales cînd le dai speranțe, lăsîndu-i să ți-o ia înainte ca să îi depășești fluierînd!

Cică de săptămîna viitoare băgăm mai mulți cărbuni.

O să fie și mai bine