Mi-am pus ghetele în picioare și am plecat în drumeție pînă pe vîrful unui vulcan activ. Mai întîi se cobora pe niște scări amenajate pe un perete abrupt într-o căldare întinsă cît vedeai cu ochii. Apoi se înainta o vreme pe un teren plat acoperit cu lavă solidă cu diverse desene și de culoare gri. Din loc în loc mai ieșea cîte un mușuroi lat de zeci de metri, format din niște bulgări de piatră poroasă roșie. Dacă nu ar fi fost niște fire de vegetație printre crăpături, aș fi zis că eram pe lună. Apoi se urca brusc pe conul principal, cu vreo 500m de diferență de nivel, în mijlocul unui peisaj ireal: diverse straturi de lavă cu forme diferite, într-o mulțime de culori, mici cratere, rîuri de piatră roșie, bulgări negri ca din lut, movile cu metal albastru scurs, grote cu mii de țurțuri verzi. Iar sus, niște plăci negre crăpate se terminau brusc și se putea cădea astfel în gol în craterul principal, adînc de vreo 200m. Cică în 2007 era plin pînă la buză de lavă clocotindă.

Om fi noi mici față de universul acela mare, cu planete și galaxii, dar mai întîi sîntem mici pe planeta asta mică. Impresionat la maxim sînt, asta e, deși mă cheamă și Gigi durul.

Astă noapte, după ce toată ziua m-am bălăcit la vreo 10 m de mal cu ochelari de scafandru și tub din acela de respirat printre mii de pești multicolori ca într-un documentar alb negru cu Cousteau de mi s-a înfundat și o ureche, am visat că stăteam de vorbă cu Marine Le Pen, o persoană foarte de treabă care mă convinsese aproape să votez cu ea.

Stau cu o "Dodo" în mînă pe verandă și mai beau din cînd în cînd din ea, din verandă. Crucea sudului se vede frumos pe cer la locul ei.

Mă gîndeam mai demult că ce mare scofală ar fi să te arunci în vid de undeva de pe o faleză și gata. Simplu și eficient. Ieri m-au purtat picioarele într-un loc interesant. Un pîrîu izvorît de undeva din pereții unui vechi con vulcanic șerpuia la vale printre niște pietre albe. Apa se aduna într-o bulboană ca apoi să țîșnească cu furie printre doi pereți de stîncă și să cadă într-un hău de vreo 200m. M-am întins pe burtă pe marginea prăpastiei, m-am uitat îndelung la spectacol, mi-am tras un selfie cu infinite precauții să nu scap aifonul, l-am trimis pe instagram și pe feisbuc direct, m-am ridicat tremurînd în patru labe și am făcut marșarier pînă într-un loc mai sigur, după care mi-am șters un fir de sudoare de le tîmplă.

Da, e mare scofală. Trebuie mult curaj.

Am fost la o sindrofie organizata de firmă. De fapt nu era tocmai o sindrofie, ci un fel de sesiune de comunicare, sau mai degrabă un fel de Marea adunare națională, unde se explică poporului ce bine o sa fie. Nu se întîmplă foarte des ca firma să fie vîndută pentru 15 miliarde cash.

Am luat bicicleta de dimineață, i-am zis smartfonului care e destinația și după aceea primeam din cînd în cînd instrucțiuni în căști ba că să o iau la dreapta, ba la stînga, etc. Mi-ar fi plăcut mai mult să îmi zică vezi că ai un camion pe stînga sau că scuterul ala îți suflă prea tare în ceafă, dar încă nu s-a inventat, poate în cîțiva ani.

Am ajuns la sala de conferințe care a fost decorată special pentru ocazie în culorile, de fapt culoarea firmei. Eram vreo zece mii de persoane înăuntru. Muzica de așteptare era Pharell Williams, normal. În mijlocul sălii era o scenă construită special pentru ocazie în formă de triunghiuri suprapuse, dar nu mai puțin flat design, care sugerau noua identitate de marcă lansată acum cîteva zile. Deasupra scenei era un ecran uriaș pe care apăreau diapozitivele prezentării power point și imaginea în prim plan, în direct și din cele mai avantajoase unghiuri a big bossului care tocmai urcase pe scenă și vorbea la microfonul acela minuscul prins de pe după ceafă. Acuma e ceva să vorbești liber timp de o oră jumate, cred ca trebuie să te pregătești ceva vreme înainte ca să îți iasă bine, cu intonație, fără poticneli și bîlbîieli. Bine, cum stăteam eu în primul rînd, mi s-a părut că văd o cască mică în urechea lui iar pe margine era o secretară din aia cu craci lungi care dădea din buze într-un microfon din cînd în cînd, dar orișicît. Oricum, era bulșit cît încape în ce spunea el, dar pe bune că era credibil, aproape că nu simțeai nimic din efortul de comunicare depus de o echipă întreagă timp de trei nopți nedormite. Totul era ales pe sprînceană, de la vocabularul folosit, fără nici un cuvînt care să supere asistența (de exemplu, vînzarea nu era vînzare, ci fuziune), pînă la prezența scenică a showmanului, îmbrăcat cum se cuvine. Nu știu dacă ați remarcat dar, de vreo cîțiva ani, nici un șef nu mai poartă cravată. Sînt toți la costum, dar fără cravată. Acuma se pare că s-a trecut la o nouă etapă. Ăsta era îmbrăcat de-a dreptul în blugi. E drept că numai un crac din blugii lui costa minim 1000 de coco, dar orișicît. Rolexul sclipea la mîna stîngă în lumina magică a reflectoarelor, asortat cu pantofii englezești. Păstrase totuși o cămașă și o haină de costum. Nici un fir de păr nu se mișca din frizura de James Bond. În plus era tras ca prin inel, cu burta și ea flat design, în contrast cu ce mai văzusem pe la alți boși de teapa lui.  Sigur face sport de rupe și e atent la alimentație. Un fel cam ca mine, numai că mie mi-s pantalonii largi acum și n-am mijloacele necesare să îmi iau blugi ca ai lui și nici chef ca să bat magazinele de țoale să mă mai înnoiesc oleacă. Mai bine mă mai îngraș puțin. Mai lipsește ca să fie înlocuită cămașa cu un tricou și să se lepede haina de costum ca să samene toți cu Steve Jobs. Impresia de apropiere de plebe va fi astfel totală. Cum spuneam, așa de frumos și de bine a vorbit încît am uitat cu toții că jumătate dintre noi nu vom mai lucra acolo în maxim trei ani. Nici măcar ubuntologul, așezat lîngă mine, n-a scos nici măcar un connard măcar așa, de control.

Asta este. Partea tristă e că, după ce s-a terminat, n-am primit nimic de băut și în plus a trebuit să îl suport pe ubuntolog pînă la birou, că era venit și el cu bicicleta și mi-a propus să mă însoțească. Tot drumul a tot încercat să îmi plaseze accelerații surpriză ca să îmi arate ce tare e. Din cauza lui era chiar să mă răstoarne o mașină.

Acum vreo 15 ani, am luat și eu avionul pentru prima data, plin de speranță, mîndrie și mînie, ca să mă procopsesc. De procopsit nu prea m-am procopsit cine știe ce, dar na, stăteam în arondismentul 14, văzusem deja turnul Eiffel, mă plimbasem pe strada Servandoni și mîncam un grec la Saint Michel cînd vroia mușchiul meu. De MacDo mă săturasem deja.

După vreun an, luam avionul înapoi ca să mă dau mare în vacanță acasă. M-am dus la o nuntă, la niște neamuri, în urbea X, județul Y. Mă scobisem și de 100 de mărci ca să dau la nuntă, făcusem ceva economii înainte. Pe la 1 noaptea, după paharul dulce, veni vremea să plec, că aveam vreo 6 ore de tren și avionul de întors era pe la vreo 11. Socrul mare era șef de gară și, ca să îmi arate onoare și respect, îmi propuse să mă ducă cu dacia lui. Bine, zic, mulțumesc frumos.

Ajungem la gară și acolo, în afară de niște aurolaci, nu mai era nimeni, normal. Mă pun în fața ghișeului și scot milioanele să îmi iau bilet. Nooo, zice tata socru, nu se poate așa, aici eu sînt șef, ia vino încoace pe ușa asta. Și mă bagă pe ușa din dos în ghișeul în care dormea Geta casierița. Bună seara domnu' Nelu, ce mai faceți, sînteți socru mare, aaa, ce mare a crescut fata! Mi se taie apoi bilet la clasa I într-un compartimet rezervat, ca să nu îmi deranjeze nimeni somnul lin pînă la Bucale, după care casierița pune cartonul cu "vin imediat" pe geam și ieșim tustrei pe piron, ca să așteptăm trenul acșelerat șinșimiișinși, discutînd aprins despre cum e în Franța, nu ca la noi, că românul e hoț, că nu sînt autostrăzi și toți fură pe capete. Între timp mai apăruseră cîțiva călători. Vine trenul, mă pup pe obraji cu tata socru și cu Geta, care îmi înhață fest rucsacul ca să mă ajute, strigîndu-l în același timp în gura mare pe conductor, ca să audă toți aurolacii și călătorii nou veniți: Domnu' Ionel, să aveți grijă să nu îl deranjeze nimeni pe domnu' în compartiment, că e venit din Fraaaanța!