08 decembrie 2014

Stăteam la masă într-o crîșmă comunistă unde de regulă se țineau petreceri pentru nunți, botezuri și praznice, frumos ornată cu lambriuri, cu termopane noi. Un televizor cu tub, cu sonorul închis, colora atmosfera cu un canal cu videoclipuri. În capătul celălalt al sălii lugubre și goale, aproape de estrada guriștilor, pe care nu se aflau decît tobele și stativul orgii Yamaha, poposise orchestra unui ansamblu folcloric din Cîmpulung sau din Gura Humorului sau poate din Calafindești, nici nu contează. Tocmai mîncaseră, obosiți după parada folclorică de pe străzile orașului. Încă mai aveau costumele populare pe ei și stăteau lăbărțați pe scaunele de care erau rezemate acordeoane, viori, țambale și ce mai aveau ei pe acolo. Toată ziua cîntaseră la fiecare intersecție, ca la înmormîntare, perle din folclorul național, spre bucuria spectatorilor de pe marginea drumului. Iar acum își trăgeau și ei sufletul după o ciorbiță rădăuțeană sau de văcuță. Unul dintre ei își ridică vioara plictisit și începu să o gîdile ușurel cu arcușul cam ca un trompetist negru în lumina lunii pe pervazul unui apartament insalubru din Detroit din timpul prohibiției. Gîdilitura deveni după un timp o tînguire lungă de jale, de cătănie și de înstrăinare. Colegii lui care discutau în șoaptă se opriră treptat, iar apoi unul dintre ei își ridică acordeonul și începu să îi zică încetișor și el, apoi i se alătură țambalul, vioara 2 și un fluier. Și, fără să îmi dau seama, am rămas așa, cu cotletul rece în farfurie și grasa caldă în pahar, cu un nod în gît și cu ochii pe punctul de a se umezi. N-am reușit niciodată să aflu ce melodie au cîntat ei atunci și cred că e mai bine așa, rămîn astfel cu amintirea unei senzații de bine.

M-am nimerit între două trenuri în gară la Défense. Era sîmbăta după amiază, ceva grevă și trenurile erau puține. Era lume multă și, în mod ciudat, nu era vacarm. Un negru cu o chitară cînta pe peron și se auzea de departe. Și suna așa de frumos chitara aceea și avea o voce așa de caldă că lumea se oprise, ascultînd. Chiar și niște golani veniți de pe undeva de la Cergy încetaseră să își mai agite cozoroacele întoarse. Începuse și mie să mi se pună un oarece nod în gît. M-am uitat în jur și am văzut cum unii chiar murmurau cuvintele, înmuiați. După ce m-am urcat în tren, am scos aifonul și am găsit imediat:
Viens voir les comédiens
Voir les musiciens
Voir les magiciens
Qui arrivent
Acum că știu și am ascultat melodia originală, e nasol.

8 comentarii:

lektor spunea...

Foarte faina melodie. Chiar si golanu de mine a scapat o lacrima, chit ca-s pe tehnic.

Zdrîngu spunea...

Tu, pă tehnic? Și eu pă ce-s?

lektor spunea...

Esti si tu på tehnic, corect, dar esti sensibil si cu talent. Eu sint mai din popor: plus, minus, inmultiri, atit.

In fata la hotel am o ceata de cigani care baga din ceterå si gura cam doua ore pe seara; mult, asa e, dar frumos si simtit, nu porcarii. Am chiar impresia ca unul dintre ei -de virsta lu fi-meu- are o carte din care citeste; iti zic tie, sfirsitul lumii vine..

Zdrîngu spunea...

Da, sînt pă tehnic, ca ăsta de-aici : http://blog.xebia.com/2014/12/01/about-snowmen-and-mathematical-proof-why-agile-works/

lektor spunea...

Gagiul ala habar n-are despre ce scrie, parerea mea. Dar scrie agil, deci bine.

Zdrîngu spunea...

E un poet pă tehnic. Dacă îl prind, îi rup picioarele.

lektor spunea...

Hm:

This hypothesis is supported by empirical evidence, and also explains why planning poker that focuses on the complexity of the implementation rather than functionality delivered is a more accurate estimator of what a team can deliver in sprint.

Deci baiatul asta e prost, nu poet prost ci pur si simplu prost.

De ce mi-l dai drept exemplu?

Zdrîngu spunea...

Dar nu ti-l dau exemplu. Vroiam sa stiu daca sint singurul idiot care nu pune botul la bulsite din astea. Ca pe aici sint unii care se excita la maxim cind e vorba de agile, cam ca fanii de Johnny Hallyday.

Trimiteți un comentariu