Pedalam în neștire pe un drum ud și plin de frunze moarte. Cerul era acoperit și bătea un vînt umed din vest nord vest. Garminul afișa 3 grade. De roți și de cadru se prinsese o mîzgă scîrboasă și mă gîndeam cu groază la ce aveam de curățat după.

Printre clănțănituri de frig, gîndurile îmi zburau aiurea. Mă gîndeam la ziua armistițiului, că din loc în loc erau oameni adunați la ceremonii în fața monumentelor cu morți în războaie, la lepena care mustăcește cu plăcere nedisimulată, la sarkoți, la putin și la cunoștințele mele din Neșvil Tenesi, românași din Galați, care m-au tot bombardat în ultima vreme cu articole de pe echivalentul local al lui expunere.com și care acuma mustăcesc și ei cu plăcere nedisimulată.

Dintr-o dată, fără vreun motiv anume, am început să cînt în minte, cu vocea suavă a lui Mihai Constantinescu, amintindu-mi și cuvinte, și muzică, de ca și cum tocmai se terminase Lumea copiilor la televizor:

Maria Mirabeeelaaa,
Doi criiini cu oooochi de poveeești
Sub cerul ca umbrela
Alături de prieteni
Ce biiiine-i să trăiești

Și astfel m-a cuprins un fel de stare de veselie nedisimulată.