Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum a fost cînd ne-am uitat în 1981, prin octombrie, în blocul nou, părăsindu-l pe cel vechi. Babacii au făcut cerere în prealabil la constructor să

1. se lărgească fereastra de la bucătărie, care era un fel de gaură situată în partea de sus a peretelui dinspre stradă
2. se desființeze una din băi, pentru lărgirea uneia dintre camere, construită prin nerespectarea planului inițial

Pentru punctul doi, au trebuit convinși toți viitorii vecini de pe coloană ca să fie de acord și ne-am rugat toți fierbinte la Doamne-Doamne ca baba Greblă de la 1 să semneze că e de acord, ceea ce s-a întîmplat într-un final.

În ziua în care ne-am mutat, blocul era încă în construcție, nu se tencuise încă fațada și se intra pe sub niște schele, printr-un morman de moloz. Nu era încă tras curent, dar taică-miu îl cunoștea pe Florin, inginerul constructor. Acesta ne-a tras un cablu cu un bec la capăt prin fereastra deja lărgită de la bucătărie și astfel aveam un strop de lumină seara. Florin ăsta era un personaj important în oraș, pe de o parte că nu mai avea nimeni o barbă ca a lui și pe de alta pentru că se ocupa de cam tot ce însemna construcții de locuințe, iar șantierele nu lipseau pe vremea aceea. Juca fotbal într-o echipă de amatori. L-am văzut anul următor cum juca contra unei echipe de la Frătăuți pe terenul de la Gen. 3. În timpul unui dribling mai înfocat, i-a ieșit sexul din șort și i s-a bălăngănit cîteva momente între picioare. Am fost marcat multă vreme de viziune, de cît de mare era organul respectiv și de cît de violent se mișca.

Nici apă nu era în noua locuință, dar pentru asta Florin nu a putut să ne tragă un cablu pe geam. Știu că mergeam la toaletă pe unde puteam și căram apă cu găleata de la o pompă din curtea unei case de peste drum.

Parchetul era nerașchetat, ud și umflat peste tot în mijlocul camerelor. După ce s-a uscat, se puteau băga degetele prin spațiile dintre bucățile de lemn, așa că tata a trebuit să angajeze un meseriaș ca să îl aranjeze și să completeze găurile, după care să îl rașcheteze și să îl dea cu palux.

De cîteva zile m-am mutat în casă nouă, forțat cumva de împrejurări, dar de data asta eu sînt babacul. Am cerut și eu modificări, dar n-a trebuit să cer acordul nimănui. Blocul nu e chiar terminat. Ca să intri, trebuie să dai la o parte un grilaj de șantier. Nu e moloz, dar e ceva praf. Curent n-am decît 1KW, deocamdată, așa că n-am putut pus în priză decît frigiderul și televizorul Samsung căruia nu-i mai găsesc telecomanda. Bucătărie n-am, spăl vase la chiuveta de la baie și mănînc pizze și alte chestii gata făcute cumpărate de la magazinul bio din apropiere. Internet îmi bagă în două-trei săptămîni. Vecinii de la parter, care s-au mutat în aceeași zi, au început să amenajeze fest: îi aud cum dau găuri, i-am văzut că și-au montat lustre, etc. Noi, mai ușurel: am băgat cutiile în casă, le-am stivuit de-a lungul pereților și ne-am pus pe băut pe terasă. Mă uit la vecini prin paharul de Sauternes, îi văd invers cum trebăluiesc cu spor la parter și mă simt bine. Mai aștept puțin cu treaba, nu-i grabă, e soare, e liniștit. E cool.

Filmul cu Robert Redford. Puțul gîndirii.

Nu poți să cîștigi o bătălie contra unor răi dacă nu te cobori la nivelul lor, dacă nu ești de la fel de rea credință și parșiv ca ei. Dar, după ce ai cîștigat în final, ai devenit la fel ca ei: de rea credință și parșiv. Ori, reaua credință și parșivenia e tot ceea ce ai combătut cu toate puterile pînă acum. What do we do now?

Mă kc pe mine de stress în perioada asta. Am senzația că nu-mi iese nimic în ultima vreme, mai puțin ultima tură cu bicicleta (100km cam plați cu 31km/h, singur, la nerv). Dar în rest, nimic, nimic. Mi-e frică să nu fac o prostie, ceva. Dar, mă uit la televizor la o emisiune cu Depardieu. Și ce face acesta? Mănîncă și be, normal. Și-mi trece.

Era prin luna ianuarie într-o sîmbătă dimineața. Era friguț, cam 1 grad. Pedalam în neștire printr-o ceață lăptoasă care se lipea de ochelari cu stropi mărunți, făcînd ca ambianța să fie mult mai sinistră decît era în realitate. Drumul se pierdea într-un smoc de vată undeva în față. Din cînd în cînd ieșeau la vedere farurile vreunei mașini care trecea ca o nălucă. Îmi curgeau mucii.

Cred că cel mai fain cu bicicleta e așa, cînd te simți singur, nu știi unde mergi, nu se aude decît fîșîitul vîntului în urechi iar gîndurile îți zboară în cercuri din ce în ce mai largi, ca atunci cînd ești pe punctul de a adormi.

Și cum avansam eu prin ceață, fără vreun scop anume, m-am trezit fără să vreau pe dig la iazurile lui Hollande, niște lacuri artificiale, săpate acolo să aducă apă în grădinile de la Versailles, aflate la vreo 20-30 km distanță. Și m-am oprit să îmi trag puțin sufletul, să iau două înghițituri din tubul de pireu de castane și să admir puțin peisajul. Cum stăteam eu așa, aplecat peste balustradă, savurînd deliciosul aliment, numai ce aud dinspre lac apa clipocind în cadență: clap clap clap clap ... Și clipocitul ăsta se auzea din ce în ce mai tare. Începuse să mă ia cu frig, dar am mai decis să mai rămîn, intrigat. După vreo 5 minute iese din ceață, în apă, un tip în combinezon de neopren. Împingea cu labele de scafandru un fel de plută gonflabilă pe care se ținea cu trunchiul. Ajunge sub dig, mă vede și se oprește din înotat.
- Bonjour
- Bonjour
Și pornește din nou, clap clap clap clap ca să îl văd dispărînd din nou în ceață, pînă nu l-am mai auzit deloc.

Așa. Cum spuneam, am fost în sudul Franței să mă dau cu bicicleta. Am stat acasă la un amic, brexiter, a cărui locuință e nu departe de Nisa, pe niște coclauri la 25km la nord, 480m de urcuș totalizat.
Și amicul ăsta e trecut de 50 de ani, e mare biciclist dar face și el ce poate deoarece e chel și i-a crescut puțin burta. Dar, dacă e să o iei după standardele românești, e chiar slab pentru un bărbat de vîrsta lui. A fost expat toată viața lui profesională, a stat cînd în Canada, cînd în Steits iar la sfîrșit a venit în Fr ca să fie mare director la nu știu ce multinațională de la Défense, de unde l-au dat pînă la urmă afară. Și, cum e el așa, șomer, cu șomaj plătit, din parașuta financiară primită pentru concediere și-a cumpărat ditamai căsoiul de pe Coasta de Azur, cu piscină, livadă de măslini și cîine, un labrador negru. Copiii merg amîndoi la școala britanică din apropiere, ceva privat ultra scump, nevasta irlandeză stă acasă și se plictisește. Bine, și el stă acasă și se plictisește, dar s-a asociat cu niște amerloci să deschidă un fast food cu hamburgheri în Nisa. Oricum, m-au primit bine și am petrecut fain la ei acasă, deși i-am oripilat cînd m-au văzut cum beau ceaiul fără nimic în el, nici măcar cu o picătură de lapte. Ba chiar m-am jucat și cu cîinele care m-a cam zăbăloșit.

Dar de fapt ce vroiam să spun? Că de multe ori familiile de arabi sau alte naționalități fără pedigree sînt acuzate că vin aici și nu se integrează și că profită de ajutoare sociale. Dar m-am uitat la oamenii ăștia. În casă aveau numai obiecte aduse de departe. Pînă și prăjitorul de pîine avea priză cu trei ștuțuri. La televizorul cu diagonala de 2m cu ștecher englezesc și el nu era nici un canal franțuzesc și se uitau numai la chestii cu ce a mai făcut prințul Harry și la The Voice britanic. În frigider erau numai cheddar, sausages, beans, beri comandate online și brioșe englezești la pungă. Se plîngeau că plătesc prea multe taxe locale și nu profită cu nimic de pe urma lor, cînd ar fi suficient să își dea copiii la o școală publică, gratuită. Dar orășelul e îngrijit, drumurile sînt bune, pubelele sînt strînse de două ori pe săptămînă, este o fîntînă arteziană în centru, au transport public iar ajutorul de șomaj pentru fostul salariu de director vine totuși lunar. Sécurité sociale îi acoperă pe toți. Franțuzește nu vorbește decît vag el și nimeni altcineva. Nu se văd decît cu alți expați sau cu persoane care le vorbesc sau sînt dispuse să le vorbească limba. Dar se plîng că nu pot să discute cu vecinii și că nu îi bagă nimeni în seamă.

În loc de încheiere, ce să zic, n-am ce zice. Îmi amintesc cu plăcere și nostalgie de vremea cînd nu puteam trăi fără sarmale, mici la grătar și grasă de Cotnari.

Ce am remarcat uichendul ăsta, petrecut în compania unor băieți de băieți, e că americanii tare mai rîgîie și ei. Spre deosebire de indieni, care rîgîie mai mult sau mai puțin din motive fiziologice și pentru că mulți nu știu că asta nu se face pe aici, amerlocii au un rîgîit superior, de stăpîn peste tot și toate. Deci fiți atenți, stăteam la masă așa: eu, un român prăpădit, dar care trăgea bine din pedale la deal, trei americaneți și un brexiter, toți îmbrăcați în lycra, unul și unul. Nu-s băieți răi nici unul, să nu fiu greșit înțeles. Eram într-un sat prăpădit din fundul lumii, între niște stînci uscate, pline de scaieți, din Provence. Am comandat așadar de cinci ori același fel de mîncare, că nu aveau altceva, și trei coci cole, că eu și cu brexiterul, oh là là. Și au venit colele la masă. Și au început ăștia să le asezoneze: cu pliculețe de zahăr sau cu pudră de cofeină din colecția personală, după gust, de parcă nu erau destule din astea în mod natural în cole. E drept că mai erau 80km de făcut, pardon, fifty miles, dar orișicît! Și după ce am mîncat noi pastele cu daube de boeuf și s-au băut și colele, s-au pus băieții la prestat rîgîituri, printre imitațiuni de prost gust ale accentului franțuzesc acompaniate de hăhăieli, de parcă aș fi fost pe terasă în Bucșinescu.
Ce să-i faci, obiceiuri ...

Poate în episodul viitor povestesc și de brexiter, dar mă mai gîndesc.

Un lucru foarte interesant cu băieții ăștia din India cu care am de lucru în momentul de față e că tare mai rîgîie. E unul mai grăsuț, un fel de șefuleț peste ei, eu îl poreclesc Vishnu. Am înțeles că el face mîncare la hotel pentru toată gașca. După amiaza merg să beu o cafea cu ei. Vishnu ia capsula de what else, o bagă în aparat, pune o ceașcă măricică dedesubt, apasă pe buton, lasă să curgă oleacă, vreo trei picături, după care oprește mașina. Apoi adaugă apă caldă pînă sus și trei pliculețe de zahăr. După aceea ne așezăm pe canapele și povestim despre ce centru comercial (cunoscut în românește și sub numele de mall) au mai vizitat în uichend și despre kebabul pe care l-au mîncat acolo. Discuția se întrerupe pe alocuri de cîte o rîgîitură de-a lui Vishnu, după care se reia în mod natural. Pînă acuma rîgîia numai el, m-am gîndit că e din cauză că are burta prea mare, dar am remarcat azi că și ceilalți prestează cu spor, chiar de dimineață, deși sînt toți subțirei.
Ce să-i faci, obiceiuri ...

Bestiar

E pe aicișa unul care pretinde că a lucrat la linched in before și că a obținut mari succese pe acolo. L-am prins că nu știe niște chestii de bază. Dacă nu s-ar da rotund din orice, n-ar fi mare problemă, nimeni nu s-a născut învățat. În rest, face trafic cu țigări electronice. Am înțeles că e nu știu ce legislație și nu pot fi puse în vînzare aparate din astea care depășesc o anumită putere. Așa că își procură agregatele angro de la un furnizor belgian de pe piața neagră și după aceea le vinde la cei doritori, prelevînd un mic adaos. Cînd îl cauți să ceva, e jos, în frig, scoțînd pe nas vapori groși, negri-maronii, cu diverse arome. Lucrează adesea în remote și se conectează la daily pe skype. Îl auzi în microfon cum suflă aburii între două respirații, cam ca Vader.

Are și doi prieteni prin zonă. Cînd te uiți la ei, zici că s-au adunat niște homeleși/junkies de pe stradă: unul are ghiuluri pe toate degetele și belciuge în nas, amîndoi au dinți lipsă, voci tabagice și put a nespălat, celălalt e gras, îi curge mătreața pe umerii unui sacou soios și vorbește wesh.

Alături stau două reptile în costum care o freacă toată ziua, dînd ordine și plimbîndu-se prin Japonia în delegație, niște supraviețuitori de 25 de ani în firmă, obligați să fie agili de noua orînduire. Unul stă la 1km de birou, vine cu mașina și se plînge de ambuteiaje și de Anne Hidalgo. Celălalt e evreu cu ceva origini românești, cu cetățenie dublă chiliană-franceză și care, pe lîngă că se plînge și el de Anne Hidalgo, vine la petrecerile firmei și critică mereu bugetele exorbitante pentru guleai. Dar mănîncă și bea. Face parte dintr-o asociație care militează contra creșterii tarifelor și amenzilor pentru parcarea stradală în suburbia lui.

Mai e unul, scrum master, italian. Stă la Londra și vine săptămînal cu trenul. Are un fel de a fi hăituit, mereu pe fugă, uitîndu-se adesea în spate de parcă l-ar urmări cineva. Vine dimineața la daily și lipește post-it-uri pe perete și după aia pleacă val vîrtej în vreo ședință cu instanțele superioare. E băiat bun, am fost cu el la pizzerie, dar n-am mai intrat că scria ceva cu cazzo duro pe ușă, ceea ce era destul de vulgar.

De vreo lună și ceva am pe cap și niște indieni care vin să ne ia joburile. Vorbim globish între noi. La început mi-era greu să înțeleg ce spuneau, dar acum m-am mai obișnuit. Ba mi-au dat și niște filme pe cheie USB. Reptilele în costum se poartă mereu urît spre foarte urît cu ei. Unuia i-a născut nevasta în timp ce țineam nu știu ce ședință. Nu mănîncă niciodată la cantină, gătesc la hotel și vin cu mîncarea în gamelă. Mi-au explicat că, pe de o parte e prea scump să mănînce la cantină, pe de alta n-are nici un gust pentru ei. Unul e vegetarian prin tradiție/religie, unul e musulman și a găsit o moschee prin apropiere, unul e gras și rîgîie în special pe după amiaza. Altul bea alcool și nu e prostuț, îmi place de el. E și o tipă care a încins dansuri bolywoodiene la ultima petrecere corporatistă, fain.

Din cînd în cînd mai vine să ne vadă un fel de guru al agilității, ca să vadă dacă respectăm întru totul religia manifestului agil și dacă post-it-urile sînt lipite corect pe perete. Ultima data, cînd beam o cafea cu el, what else, m-a întrebat dacă nu vreau să mă supun unui test psihologic/de personalitate, că a remarcat că am tendința să mă sprijin pe piciorul stîng.

Avem și un chel prin zonă. M-am întîlnit cu el pe culoar și n-a vrut să dea mîna cu mine. Mi-a zis că e cea mai sigură metodă să nu ne îmbolnăvim reciproc. L-am întrebat dacă are cumva sida sau gastro-enterită. Mi-a zis că nu. M-am gîndit apoi că poate m-a văzut într-o zi cum mă scobeam în nas.

Acum vreo 10 ani am cunoscut la servici un băiet blond-roșcovan. A stat o vreme pe acolo, ne-am mai și certat pe alocuri, pă tehnic. Apoi s-a dus la Londra să își urmeze glasul inimii, dar și al profesiei, că era freelance. A postat o vreme pe feisbuc poze în diverse ipostaze, nimic deosebit, ceva cu un cîine negru, cu Golden Eye, dar și cu un alt tip, brunețel, frumușel, care ținea cîteodată cățelul în lesă. După un timp, cum se apucase să posteze chestii pro sarcoziste un pic cam prea insistente, l-am șters din listă. Era vremea primelor feic niuz. M-am întîlnit azi cu el, pe hol la cooperativă. Debarcase de vreo cîteva zile, tot ca freelance. Cum dădeam eu mîna cu el, mă trage așa, ferm, înspre el și îmi zice, făcîndu-mi cu ochiul:

- On se fait la bise?

M-am uitat la el, avea barbă hipsterească, roșcovană, tunsă perfect. Dar eu eram ca de obicei, neras, cu urme pe frunte de la cască și nici nu mă rujasem, așa că i-am zis:

- Non, surtout pas.

Dar mi-am aranjat coafura la ceafă în mod reflex și, pentru un scurt moment, am simțit cum trăiam o a doua tinerețe.