Ce-am mai făcut în ultima vreme, summer body effect

Col du petit Saint Bernard din Bourg Saint Maurice

25 km de urcare, cu o panta relativ decentă, rar trecea de 6 la sută. Chiar mi-am permis să accelerez de pe la o treime. Pe la început, mă întrece un cunt de englez, l-am lăsat să plece. Puțin după, mă ajunge un băiet francez din urmă. Îmi zice că vai, urcăm cam în același ritm. Încerc să mă țin după el, avea cadență bună, îmi mai plasa cîte o accelerație pe ici pe colo, chiar mă întrebam dacă o să reușesc să termin cu el. După vreo doi km, băiatul a început să dea rateuri. Văzînd că merge, am mărit puțin ritmul. Cele 8 kg pierdute la cîntar și-au spus cuvîntul. Am început să zbor din ce în ce mai repede. Pe la intersecția de la Montvalezan, vopsită în roz, nu l-am mai văzut. Pe la Rosière mergeam chiar cu 18 km pe oră. În vîrf, englezul mă aștepta cu un rînjet de-abia disimulat. M-am oprit să mă odihnesc și să mă imprim puțin cu starea de graniță. După vreo 10 min apare și amicul meu de mai defeme. Am coborît apoi vreo 2 km în Italia, mare minune cu Uniunea asta Europeană, ca să văd cum e. Șoseaua era mai bună. Apoi am revenit în vîrf și am făcut coborîrea în Franța ca un fier de călcat, crispat pe frîne. Temperatura în vale era de vreo 34 de grade, mai aveam 11 km de urcat pîna la Arc 1800, cam 900m de denivelare. A fost cam greuț, mult mai greuț.

Cormet de Roselend din Bourg Saint Maurice

Da, vreo 19 km de urcare. Pe hîrtie nu e cine știe ce, doar 6 la sută pantă medie. Problema e ca e neregulată. Mai urca pe alocuri la 9 la sută, în special la final, și era și foarte cald. Dar a fost în regulă. După ce am ajuns sus, am coborît pe partea cealaltă, pe dreapta, pînă la lac de la Gittaz, foarte fain, puțin cam ascuns publicului larg. Era și un tunel ne-luminat pînă acolo, mi-am băgat degetele în ochi și sperînd să nu fie vreo groapă ceva prin șosea. Am revenit apoi pînă la barajul Roselend, mare minune a tehnicii, sub col du Pré, pe care n-am mai avut curajul să îl urc, gîndindu-mă la cei 8km care mă mai așteptau pînă sus la Cormet de Roselend din nou. Cu vreo 4km înainte de vîrf, mă ajung niște tinerei din urmă. Mi-am zis, măi să fie, chiar așa? Așa că m-am băgat în roata unuia dintre ei și am ținut ritmul. M-am asfixiat pînă sus, dar am ținut. Am revenit din nou la Bourg Saint Maurice, strîngînd frînele cu mîinile și fesele cu mușchii fesieri. Apoi am luat funicularul, că nu mai aveam chef de încă 900m de denivelare pînă la Arc.

Galibier din Saint Michel de Maurienne

Ei, dragii moșului, asta e altă poveste.

Mai întîi se urcă pe Telegraf, 12 km cam dificili, așa. Pe la 2 treimi din Telegraf, mi s-a stricat GPS-ul. Am aflat posterior că toate GPS-urile Wahoo din prima generație, ca al meu, s-au oprit din funcționare simultan. Noroc că aveam și un ceas Garmin cu mine, pe care l-am pornit mintenaș, altfel nu știu ce-aș fi făcut dacă n-aș fi postat tura pe Strava.

După Telegraf, urmează 5 km de coborîre în pantă lejeră pînă la Valloire, după care mai rămîn vreo 18 km de urcuș pînă la 2642m, Galibier. Pînă la Plan Lachat nu e cine știe ce, chiar sînt și porțiuni plate, dar după aceea nu prea mai ai timp să te odihnești. Nu ai nici un fel de umbră, sînt cîteva linii drepte în care simți că nu avansezi deloc, iar ultimul km nu scade sub 10 la sută. Nu știu să explic, totuși, starea de fericire pe care am simțit-o odată ajuns în vîrf. 
Atîtea am citit despre Galibier de pe partea asta, încît l-am abordat cu mare frică. Retrospectiv vorbind, chiar nu a fost așa de oribil.
Mai penibil a fost să urc cei 5 km de la Valloire la Telegraf în sens opus.

Col du Mollard - Croix de fer - Lacets de Montvernier

Am început să urc din Villangondran. Urcușul nu e chiar greu, dar e lung. Are cam 17km pînă la col du Mollard, care e mai puțin cunoscut. Dar mi s-a părut foarte fain, mai ales că era la umbră, foarte multe serpentine și nu era trafic auto mai deloc. Pe la urmă, cînd se iese în golul alpin, se vede un vîrf de munte cu ghețar, ceva deosebit. 

Apoi urmează o coborîre de cîțiva km, pînă la intersecția cu șoseaua spre Croix de fer. De acolo mai sînt 14 km pînă sus, la 2000 de metri. La început e mai ușor, dar în ultimii  6 panta se ridică sensibil. Serpentinele sînt spectaculoase și înguste, dar sînt frecventate de motocicliști. După Croix de Fer, col du Glandon e chiar după colț, cu o vedere faină înspre Mont Blanc, unde începe o coborîre vertiginoasă. I-am plîns puțin de milă, nu foarte mult, pe cicliștii care atacau ultimii km din Glandon, cu rampe pe la vreo 12 la sută, pe le urcasem cu altă ocazie. Mă bucuram de data asta că nu eram eu în situația lor.

În vale, după cîțiva km de plat, am trecut pe versantul din față de la Vallee de la Maurienne, ca să urc pe serpentinele de la Montvernier. Astea nu au decît 3 km dar sînt ceva nemaipomenit. Problema e că atunci cînd le urci, nu le vezi din nici un unghi. Așa că tot poza din elicopter e cea mai bună. Căutați pe gogăl ca să vedeți. Puse în perspectivă, serpentinele de la Palma, faine și ele, își cam pierd din faima pe care le-o atribuiam altă dată. 

Col de la Madeleine din La Chambre

Am făcut cunoștință cu Col de la Madeleine mai întîi din Turul Franței feminin, unde PFP a cîștigat etapa terminată chiar acolo cu două săptămîni mai devreme, apoi am urcat cu mașina venind dinspre vallée de l'Isère și coborînd înspre Maurienne. Am depășit mulți cicliști fezandați și m-am înspăimîntat de procentele afișate de bornele kilometrice.
Așa că am abordat urcușul din sensul opus, dinspre Maurienne, cu mare umilință. Dar, fără să o fac pe-a nebunul, mi-am chiar și permis să depășesc pe cîțiva cicliști și să accelerez în ultimii 5 km. N-aveți idee ce bine face la moral chestia asta. Bine, m-a depășit la un moment dat un tinerel care cred că se antrena pe acolo, n-aș fi crezut că se poate urca atît de repede în realitate. Asta nu prea face bine la moral.

După Madeleine, am coborît pe același drum pînă aproape de vale, unde am cîrmit la stînga, ca să urc înspre Col de Chaussy, puțin cunoscut, dar nemaipomenit de fain, iar apoi din nou pe serpentinele de la Montvernier, dar în coborîre de data asta, ca să termin cu un vînt puternic din față din nou pînă la Chambre.

Am fost să lucrez remote în Bretagne.

Într-o seară am fost la un restaurant bistronomique, unde am mîncat așa, pentru 37 de neuro (e scump?):

entrée: Crudo de lieu, jus de concombre, zestes de citron vert, riz soufflé

plat: Maquereau grillé, Fregola sarda, cébette, eau de tomate, huile fumée

dessert: Lanières de courgette cuites au sirop, fines langues de chat au sésame

Le notez aici ca să nu uit.

Vinul a fost ceva, un alb gen Val de Loire, Touraine, dar nu l-am notat.

Pînă la urmă ce, n-am mîncat decît niște pește ordinar, suc de castravete, niște feliuțe de dovlecel și alte ingrediente absolut banale. Dar da, a fost o experiență. N-aș fi crezut. 

Cînd am intrat în restaurant, la masa de alături erau două familii de români, cu copii. Vorbeau foarte, dar foarte tare toți, iar copiii erau infecți și nu le spunea nimeni nimic. Din păcate n-am rezistat decît cîteva minute. Am cerut o masă mai departe și cred că bine am făcut. Sînt și rasist anti român.

Am primit cadou otrăvit acum ceva vreme un ceas inteligent cu cuc de marca G. În fine, nu e chiar smartwatch, dar cam toți sportivii wannabee si mamilii aflați în plină criză de 40-50 de ani au din ăsta.
Așa și, cum îmi plac foarte mult cifrele, m-am pus eu, pe lîngă pedalat, să mai și alerg din cînd în cînd. Auzi, eu și alergatul ca baba și mitraliera. Mîine poimîine să vezi cum mă bag la un maraton, un trail din ăla bazat sau la un aironman ceva. Nu mai zic nu, așa cum spuneam hotărît acum vreo 10 ani, rîzînd cu gura pînă la urechi de toți ăștia care veneau sprijinindu-se în cîrje la birou în fiecare luni dimineața. 

Una peste alta, m-am băgat și într-un  program de summer body intensiv și pot să zic că mi-a și ieșit puțin, lăsînd jos la cîntar o cantitate care echivalează cu un bax de St Yorre de 1,25l chaque. Să vezi acum cum îmi bat toate recordurile personale la urcat dealurile din împrejurimi cu bicicleta, ceva de groază, zici că am întinerit. 

Și chiar am întinerit, după cum pretinde ceasul. Are ăsta o funcție numită vîrsta fizică. Adică nu contează cîti ani ai de fapt, contează cît iți zice el că ai. Iar acum, zice că am cu 10 ani mai puțin decît se calculează după data din buletin. Cică acum vreun an aveam doar cu 2 ani mai puțin decît in realitate, după care tot am început să întineresc de-a lungul kilogramelor pierdute și a caloriilor consumate, am îmbătrînit puțin la loc vara, cînd am lăsat-o mai moale cu mișcarea și am reluat alte activități precum băutul, dupa care am început iarăși să întineresc, pînă în ziua de azi cînd sînt mai tînăr ca niciodată de cînd am ceasul. 

Îmi amintesc cum, acum ceva ani, furat de peisaj, m-am luat după niște brute care urcau côte de la Vacheresse (1,6km, cu o pantă în jur de 5%, destul de regulată, relativ ușor de făcut fără a forța) cu 29 la oră, crezînd că mă pot ține după ei. Și m-am ținut, numai că, odată ajuns sus, m-a luat cu tahicardie, cu un puls de 220 care nu vroia să mai coboare și m-am întins pe iarbă, așteptîndu-mi sfîrșitul, care însă n-a venit. Un tip, Greg, care era și el pe acolo, mi-a zis enigmatic: 
"We forget we're just mortals."

Vreau să mărturisesc că am fost ieri și am votat.

Inițial vroiam să mă duc la consulat, cum știam că se face, de pe vremea în care îl alegeam pe Băsescu. Consulatul e la 18km de casă, mă pregăteam să mă urc pe bicicletă să plec și nu prea aveam chef, după suta de km standard de dimineață. Mi-am zis că mai bine mă uit puțin pe internet să văd cam care-i treaba. Știam ceva vag că acum trebuie să fii înscris pe niște liste, etc. Speram secret să nu am dreptul să votez și astfel să scap de plimbare. Am făcut cîteva căutări precise și din vreo zece clicuri am ajuns pe un sit oficial, care nu numai că mi-a zis că sunt înscris, dar arăta și o hartă cu secțiile de votare. Am rămas extrem de surprins să văd că există secții de votare într-o grămadă de locuri, nu numai la consulat, așa cum eram eu obișnuit. Bine, în viziunea lor, Bry-sur-Marne e situat la Montreuil și La Ferté-sous-Jouarre e pe la Issy-les-Moulineaux, adică la vreo 50 km distanță în linie dreaptă, dar orișicît. Așa că n-am avut ce face și mi-am găsit o secție la 3 km distanță care în plus era figurată corect pe hartă, am încălecat pe o șa și, trecînd cam toate semafoarele pe roșu, cum se face, am ajuns la sala unde era secția de votare.

Acolo m-am înfiorat puțin, era lume multă înăuntru și o grămadă de oameni în comisie.  Cei din comisie aveau toți față de auriști suveraniști, așa ceva. Mie mi se pare că limba română a devenit cumva scuipată în ultimii ani. În orice caz nu mai are sunetul cu care eram eu obișnuit acum 25 de ani. Și în limba asta mi s-a adresat domnișoara pensată, rujată violent și vopsită pana corbului, cu taior vișiniu, să îmi zică să intru. Și tot în limba asta s-a adresat domnul tuns scurt, cu fruntea îngustă, grăsuț binișor, care mi-a verificat pașaportul, comentînd de poza mea cu cel de lîngă el, făcînd abstracție de faptul că eram în fața lui. E drept că eu eram în pantaloni scurți și tricou, nu ca restul votanților, numeroși, gătiți ca la slujba de duminică și veniți cu mercedesul parcat aiurea pe avarii pe străduțele de alături.

Am pus ștampila, am suflat să se usuce cerneala, dintr-un vechi reflex care nu știu de unde a ieșit la suprafață, am împăturit in 4, l-am băgat în urnă, mi-am luat pașaportul și am plecat.

Ca să fie treaba clară, sînt un rasist islamofob asumat.

Se zice că atunci cînd ești tînăr, ești de stînga iar pe măsură ce îmbătrînești ești din ce în ce mai de dreapta. Acum cîțiva ani îmi placea să mă dau deschis, progresist și tolerant. Acum, după atîta vreme de vigipirate renforcé, mă surprind pe mine însumi ca m-am cam saturat să mai fiu tolerant și nici nu mai am nici o remușcare.

Șeful meu e mai algerian, așa. Tipul e competent. Cam puține subiectele pe tehnic cu care îl prinzi în fault. Nimic de zis, e bazat. Dar ferească să vină vorba despre femei în discuție. Citesc așa, printre remarci politic corecte că nu există ființă mai jos decît femeia, în viziunea lui. Sau chinezii, dar și tunisienii. Și totuși are în subordine femei, chinezi și tunisieni, cu care se poartă onorabil, că e obligat de stăpînire. Președintele Putin aproape că e un tip respectabil, tot așa, din conversație, cu remarci de tipul "da, dar". La fel și cu Charlie Hebdo, că nu se face să îl insulți pe bărbosul lor.

Cînd vine la serviciu, se inchide într-un birouaș. Într-o zi, cînd am intrat la el în birouaș cu o treabă, i-am dat cu ușa în cap că își facea una din cele cinci rugăciuni zilnice. E drept că ar fi trebuit să bat poate mai tare în ușă.

Într-o zi, îmi aduce un comercial la interviu pentru un job un marocan. Băiatul era la furat cu toate. Îmi zice comercialul că cică să fiu mai indulgent cu el că e ramadan și n-a mîncat nimic de dimineață. Păi ce să fac eu, că mie îmi trebuie unul care face treabă, l-am pus eu să ramadameze?

Pe băiatul asta, Fayçal, l-am angajat chiar eu. Mi-a plăcut de el la interviu, avea o sclipire în ochi cînd îmi răspundea la întrebări, gîndea bine și știa. Dar și el a început recent cu din astea cu Hamas așa și Hamas pe dincolo, cu israelienii nu știu cum, că "da, dar".

Pe Sanaa nu știu cine a angajat-o, dar cu treaba nu prea se omoară. Totuși, vorbește engleza binișor, mai are și cîte o remarcă pertinentă, atunci cînd nu tace. E îmbrobodită. Într-o zi, cică team building, să zică fiecare cîte ceva personal. Toată lumea a dat-o cotită cu bulșituri, cum se face, numai asta vine cu: singura rațiune a ei de a trăi este ca să își satisfacă bărbatul, lumina ochilor ei. Asta da, sinceritate.

Dar cel mai secant e cînd mergem la crîșmă la prînz și se nimeresc niște bărboși și niște îmbrobodite la masă. Nu există să nu se lege de chelner că nu au pește în meniu, să dea înapoi farfuria cu mîncare că nu e bine făcută sau pentru că desertul e făcut cu gelatină. Ieri am avut o masă de prînz unde eram 18 oameni. Ne-a întrebat secretara cu două săptămîni înainte să confirmăm, ne-a dat adresa, o braserie franțuzească unde se servesc cîrnați prăjiți și se bea vin. Toată lumea a confirmat. La masă era șeful, două îmbrobodite, una, tot de-a lor, dar machiată cu părul în vînt și încă doi bărboși. Vine chelnerița cu meniul, trei feluri în total: cârnați, pui cu rozmarin și un steak de vită. S-au coalizat toți aștia în bloc că e inadmisibil așa ceva, să nu fie pește în meniu, că puiul nu e halal că nu știu ce. Le propune chelnerița să le facă o salată custom, cu ouă, cartofi prăjiți și nu mai știu ce. Le aduce farfuriile și doi le întorc înapoi pe motiv că nu-s siguri că nu s-a utilizat uleiul de la carne pentru cartofi, uitîndu-se la restul comesenilor pentru susținere. Restul comesenilor erau cam jenați puțin.

Puiul cu rozmarin a fost delicios.

Am făcut azi o incursiune în România. 

Am plecat de dimineață de acasă pe bicicletă, am pedalat ușor ușor, ca să nu transpir. Am luat-o frumos prin Bois de Vincennes, unde m-au depășit o grămadă de bicicleți electrici masculiniști toxici. M-am intersectat în cîteva rînduri cu poliția călare. Aveau niște cai foarte frumoși, mai mare dragul. Am intrat în Paris pe la Porte Dorée și am început să mă strecor printre cioburile de sticlă presărate pe pista de bicicletă, În vreo două rînduri am evitat prin anticipație niște mașini care dădeau să intre peste mine în parcare, tăindu-mi calea. Am cîrmit la stînga prin față la Gare de Lyon. Am trecut Sena pe la Pont d'Austerlitz și apoi am luat-o pe cheiurile de jos. Pe Notre Dame mai erau cîteva schele. 5 grade pe termometru, soare și senin, Garmin-ul îmi arata "efort ușor", viața era frumoasă. Am ieșit pe cheiurile de sus, pe la Saint Michel, apoi prin față la Musee d'Orsay, apoi stînga pe Avenue Rapp. N-am uitat să arăt un deget mijlociu, cu sete, reprezentanței KGB-ului în Franța. Apoi iar stînga pe rue St Dominique colț cu rue de l'Exposition, unde mi-am legat bicicleta cu U-ul Kryptonite de tip New York, nu înainte de a scoate tot ce mai era de preț de pe ea: pompă, lumini, etc. Transpirasem, dar foarte puțin.

La ghișeu la consulat, zic doamnei de după gemulețul cu latura de 50 cm:

- Mnăziua, am programare pentru pașaport.
- Da, sigur, vedeți cu colegul.
- Dar nu e nici un coleg ...
- Domnul Andreeeeei!
- Nu e nimeni ...
- Ei, a plecat, nu-i aici, mergeți în sală.

Numai ce ajung în sală că mă și aud strigat sa vin la ghișeu.

- Mnăziua, dați-mi actele.
- Poftim.
- Vaidemineșidemine, n-am mai văzut așa ceva, aveți 3 pașapoarte în sistem la noi!
- Păi, păcatele mele, en n-am decît unul singur, pe care tocmai vi l-am dat, și acela e expirat. Celelalte două tot la dvs le-am lăsat. 
- Păi nu mi le-ați lăsat mie, că eu nu lucram aici.
- ...
- Știți ce, asta e o discuție care nu duce nicăieri. Vă pun să îmi semnați o declarație pe propria răspundere că le-ați pierdut pe toate.
- Da' cum! Vă semnez imediat.
- Ia așezați-vă acolo să vă trag în poză.

Ma trage în poză și îmi cere 59 de euro. Scot cardul să plătesc. Nu primesc card în ultima zi a lunii. Trebuia să aflu asta de la domnul Andreeeeei. Mă duc să scot bani, vin înapoi, plătesc, și îmi dă să semnez în trei exemplare o chitanță de operații în valută. Să mă uit pe sait că în două săptămîni e gata.

Am rămas impresionat. Cînd mi-am făcut cartea de identitate în Fr ultima dată, a durat 3 luni pîna să îmi dea randevu la primărie și încă vreo lună și jumătate pînă să fie gata. A trebuit să îmi anulez vacanța în România din cauza asta. Iar aici, într-o lună, cu tot cu luatul de randevu, totul e gata. Ba chiar aș fi putut să îmi fac programare de pe o zi pe alta, dar mi-a fost frică, să nu mă obișnuiesc cu binele. Mare minune!

Dar e frumos afară, am încălecat pe o șa și m-am întors rapid acasă, unde am mai prins o bucată din ședința de la ora 10:30. Transpirasem, dar ceva mai mult.

Text scris de o inteligență artificială:

În 1998 eram proaspăt absolvent de facultate. Un moșneag de pe casa scării blocului în care tocmai mă mutasem cu chirie chiar m-a luat du "d-l inginer". Asta mi s-a părut așa, ceva deosebit. Da băi, eram cineva! 98 era un an de pe la începuturile nebuniei cu IT-ul, erau unii colegi care se angajaseră la niște firme de soft proaspăt apărute, alții se făcuseră agenți comerciali pe la firmele de computere sau chiar de vânzări de mașini. Și eu lucram pe niște mărunțiș la o firmă de pe acolo, nu-mi ieșea nici de chirie, noroc cu viitoarea mamă-soacră care ne ajuta. Dar aveam bani să îmi iau Frutti Fresh cu aromă de pere și să mănânc o felie de parizer de la alimentara de la colț la prânz. Dar mâncam felia cam pe furiș, că nu era obiceiul să se ia pauză de prânz, iar șeful ne cam trata cu diverse epitete, gen "oaie cu pedale" sau cu propoziții de tipul "ai făcut o treabă cât o nucă" sau "ce bou ești". Plus că avea pretenția să dispună de oameni la orice oră din zi, din noapte sau din weekend chiar și pentru treburi personale. L-am ajutat o dată chiar să își care nu știu ce mobilă acasă. La câțiva ani după, am aflat că l-a încolțit DNA-ul și a stat ceva la mititica, după care l-au scos că n-aveau nimic la dosar. Dar erau spectacole ieftine și faine în oraș, mai ieșeam la câte o bere, aveam cu cine râde, ceea ce mie mi se pare foarte important (râsul, adică). La serviciu aveam internet de 64 kbps prin antena "Breeze" direct de la DNT (fost Fundația Soros), plus că aveam acces la computer și la fel de fel de softuri ciordite. Asta mi-a permis să învăț o grămadă de chestii, plus că am avut colegi mai bătrâni care mi-au mai arătat una-alta cu mare bunăvoință. Așa că, retrospectiv privind, nu era chiar așa de rău. Singura problemă care mă înnegura era că tot primeau ai mei ordine de încorporare pe numele meu și pe care n-aveam nici un chef să le onorez. Tot pe atunci se angajase unul la firmă și avea celular Ericsson, ceea ce mi s-a părut foarte cool și de invidiat, având în vedere că nici prin vis nu mi-aș fi permis așa ceva.

Prin '98 era un curent de gândire foarte răspândit cu plecarea. Țin minte cum am umplut colectiv la birou toți formularele pentru loteria vizelor și am mers împreună să le depunem la poștă. Eu nu prea știam ce voiam, dar am depus și eu dosarul că așa se făcea. Adică știam. În imediat nu voiam să plec în armată. Altfel nu prea îmi ardea de plecat în străinătate, mă gândeam că dacă aș putea să plec măcar o vreme într-o țară faină, să vizitez puțin, să pun un ban deoparte, după care mai văd eu ce-o mai fi. Făcusem curs opțional de pedagogie la facultate și mă gândeam că la o adică mă întorc și mă fac prof la liceu în orașul de baștină.

Nu a câștigat nimeni loteria la birou atunci, dar știam de un fost coleg de facultate care a câștigat-o și a plecat în Nashville, Tennessee.

Între timp, la birou unii au început să plece pe la alte firme, că începuse să se plătească bine, iar alții au început să își facă actele de Canada.

Colegul M. a fost chemat la un interviu la Nokia și astfel a fost racolat și el, ca Sergiu Nicolaescu, urmând să plece la Helsinki. Când s-a întors de la interviu, mi-aduc aminte cum povestea:

- Și după ce le-am zis aia și aia, m-au întrebat dacă nu mă deranjează să îmi iau catrafusele și să mă mut în Finlanda. Și eu m-am uitat așa, la ei, ca prostul: dar ce fel de întrebare e asta, cum adică dacă nu mă deranjează, evident că nu mă deranjează!

Într-o zi, cum stăteam eu seara la birou și încercam să repar site-ul web al firmei instalat pe computerul de sub masă, sună telefonul din biroul alăturat (reamintesc că n-aveam celular, iar telefon fix era unul pe departament). Vine colegul și îmi spune că e pentru mine. Mă duc, la telefon era o pipiță din București, secretară la o firmă franceză, mi-a văzut CV-ul și să vin să dau un interviu la ei. Eu mă gândesc, dar n-am trimis nimănui nici un CV, ce naiba. Dar hai totuși să încerc.

A doua zi eram deja în tren, după 7 ore eram în Gara de Nord, am ajuns la o adresă de lângă parcul Cismigiu. In casă era pitipoanca de la telefon si un câine adunat de pe stradă, care a dat să mă muște. Da, câinii mușcă oamenii răi, mi s-a spus. Am vorbit franceză cu un nene cu alură de proxenet care mi-a propus imediat un contract de muncă de un an, la Paris, după ce m-a întrebat și el dacă nu mă deranjează să plec. Eu mă gândeam că băi, tocmai mă certasem cu taică-meu care primise iarăși ordin de încorporare pentru mine și mi-a zis că dacă nu vin, mă denunță (chestii din astea). Așa că am semnat, măcar am scăpat pentru un an, după aia mai vedem.

În 4 săptămâni eram deja în avion, că nu s-a putut mai devreme. Mai mult a durat până mi-am scos cartea de muncă de la vechiul serviciu. Evident că nu se ocupase nimeni să plătească dările la stat pentru salariul meu, așa că nu se putea elibera nimic. Noroc că salariul meu era așa de mic că până la urmă au plătit, după ce era să îl strâng de gât pe șef, și am putut astfel să plec.

Aveam într-un colț al capului ideea că mă întorc, după ce se termina contractul.
Așa că toată ziua, la Paris, după ce terminam ziua de lucru, umblam și căscam gura. Am tocit papucii peste tot. Cred că a fost cel mai fain an din viața mea. Reamintesc că în '99 era mai greu cu circulatul ca român, iar supermarket am văzut prima dată în Franța. Țin minte pe compatriotul R. care își adusese nevasta cu el. Aceasta își închipuia că are credit nelimitat la card, așa că tot scotea bani de la ATM ca să îi cheltuie. Într-o zi, mașina a refuzat să îi dea cardul înapoi.

Ei, după ce s-a terminat anul, mai deșteptându-mă puțin, mi-am dat seama că nu eram eu chiar prostul satului în meseria mea și că ce făceam eu chiar avea căutare. Așa că am primit o ofertă de muncă acolo, pe un salariu cinstit, din care puteam să îmi plătesc toate cele și să mă mai și bucur pe lângă. Ideea cu întorsul a început să dea rotocoale din ce în ce mai mari în capul meu până a dispărut. Când a dispărut cu totul, era deja prea târziu ca să mai dau înapoi.

Le spusesem părinților, sincer fiind, că mă întorc. Dar au cam plâns. După care s-au obișnuit și ei, în același timp cu mine, plus că am venit să-i văd în fiecare an.

Nu m-am gândit niciodată daca sa imi pară rău că am plecat sau nu.
E ca în filmul acela, Cinema Paradiso, în care Alfredo îi spune băiatului care pleacă din satul natal să nu se uite niciodată înapoi. Cred că sfat mai bun ca acela nu există.

Da, când mă întorc în România îi văd pe toți cum se laudă cu mașinile și cu casele ce le au. Sau văd cum colegul meu de bancă din liceu e acum prefect, ha ha, și un gras care nu învăța nimic în facultate și era tot timpul pus pe scandal era deputat PSD acum vreo 10 ani când l-am văzut ultima oară.

Și? Fiecare cu drumul lui. Nu servește la nimic să zici că ce-ar fi fost dacă...

Poate atunci când a murit mama în plin Covid am regretat. Dar atunci am urât cu toată patima autoritățile de pretutindeni și regulile lor de cacao. Era cât pe ce să o bage într-un sac și să o îngroape fără nici o ceremonie, iar eu să nu pot ajunge acasă din cauza unor restricții absurde care nu și-au dovedit nici în ziua de azi eficiența.

A fost o vreme în care mă durea orice remarcă despre români. Și era și un curent predominant de gândire, influențat de oamenii politici. De exemplu, Sarkozy, pe atunci ministru de interne cu ambiții mari, a profitat de o situație în care niște țigani francezi supărați au dat foc la un post de poliție și a zis că erau români. Probabil că era o socoteală care îl aranja politic. De pe o zi pe alta, multă lume a început să mă privească cu suspiciune. După ce focul s-a stins, s-a uitat, dar și eu am relativizat. Între timp, România a fost admisă în UE și au început să vină medici români în spitale, muncitori români pe șantiere și au mai văzut oamenii că nu e chiar așa cum li s-a spus. Eu cred că am devenit un fel de portughezi ai Europei acum. Dar nici mie nu-mi mai pasă...

Nu știu cum mă consider. Oricum, nu mi-am mai reînnoit pașaportul românesc din lene și nici n-am mai fost la vot la ambasadă de mulți ani. Probabil că mă consider eu însumi și nu cred că am vreo naționalitate în intimitatea mea. Dar da, am o origine și un parcurs ale mele.

Coafeza de la Iași zicea astă vară că n-a cîntat Céline Dion pe turnul Eiffel asta vară la jocuri. Știa ea sigur. Era cît pe ce să o cred.

Tot astă vară m-am întîlnit cu niște cunoscuți mai vechi, cam de-o vîrstă cu mine. Ce făceau aceștia? Erau la pensie. Mai la pescuit, mai la restaurant, mai la Dubai ... De ce nu m-am făcut și eu procuror, de ce?

Un neam, care pe vremuri striga împotriva IT-iștilor că au prea multi bani, nu fac nimic și nici nu plătesc taxe, acum are doi băieți care s-au convertit de la studii de psihologie și drept la muncitori necalificați în IT. Acuma strigă că de ce să se li se bage la IT-iști din nou impozit pe venit, că doar ei aduc banii în țara asta.

Mai înainte erau două femei în autobuz. Vorbeau românește. Ziceau că ce mare domn e Georgescu ăsta.

Am văzut un merț cu număr de Dolj la capătul pămîntului, în Finistère.

Am rămas șocat și înfricoșat. Stați acasă, măi băieți! Nu mai e bine la Thassos sau cum?

Nu mai veniți aici, măi! Pe plajă nu vezi picior de umbreluță sau de șezlong. Deși parcarea de la 1km distanță e plină, plaja pare goală. N-auzi muzici date tare la terase. Cînd e mareea joasă, trebuie să mergi pe propriile picioare pînă la apă, mai multe sute de metri, printre stînci pline de scoici. În apă te bagi fără combinezon integral de neopren doar dacă ești de-al locului, asta pînă la mijlocul lui noiembrie. După aceea, pentru localnici merge unul de trei sferturi. Nu ai nici un hotel cu olinclusiv. Ba aș spune că nu vezi nici un hotel la orizont. Vreme bună ai de mai multe ori pe zi. Cînd afară sînt 27 de grade, e caniculă. Porțiile la restaurant sînt mici, o clătită din aia locală nu-ți ajunge nici pe o măsea. În plus, localnicii mănîncă andouillette. Cînd cineva la trei mese distanță și-a luat o crepă cu andouillette din asta, miroase de ca și cum a rămas ușa deschisă la toaleta din acceleratul Iași-Timișoara și tu stai în compartimentul de alături. Dacă n-ai rezervare sau daca vii după ora 2, poți să te și rostogolești pe jos de foame, că nu îți dă nimeni de mîncare. Berile sînt mici. Nu se vinde cocacola, ci doar breizh cola.

Așa că băgați-vă mințile la cap și mergeți în altă parte. Vă rog frumos.

Nu mi-a plăcut niciodată de Ioan T. M. 

Imitațiile lui Ceaușescu pe care le făcea la TV și la diversele spectacole de umor de pe litoral în sezonul de vară de prin anii 90 mi s-au părut mereu nereușite și impregnate de boala patafizică românească potrivit căreia comuniști=rău deci noi=bun. Asta nu înseamnă că nu erau răi comuniștii, dimpotrivă. Problema e cu implicația subînțeleasă. Glumițele pe care le făcea prin spectacole și prin Cațavencu mi s-au părut mereu pline de o răutate superioară de-abia disimulată, atunci cînd nu erau de-a dreptul slabe.

După o vreme a dispărut de pe radarul meu. Nici nu mă interesa prea tare personajul. Într-o zi, în plin scandal cu Roșia Montana, a reieșit că firma care ar fi trebuit să preia zăcămîntul l-a plimbat în excursie prin Noua Zeelandă unde a putut constata la fața locului, printre altele, ce bine și ce frumos se extrăgea aurul acolo. Nu numai că nu a negat, dar îmi amintesc cum spunea sincer că nu vede nici o problemă în asta. 

După aia, a fost ceva sporadic consul onorific la Marsilia. Am înțeles că a rămas prin zonă, într-un orășel din calanques, fost bastion al comuniștilor francezi, fost mare șantier naval, acum decăzut în rolul de reparator de iahturi pentru bogații planetei. Nu departe de port încă mai există sediul local al CGT, unul dintre sindicatele cele mai virulente franțuzești.

Acum e mare influensăr pe tuităr unde, atunci cînd nu se răfuiește cu vreo companie aeriană care i-a întîrziat zborul, încearcă să își vîndă, printre altele, creațiile literare.  Asta îmi amintește de scena din Filantropica unde prostituata îl întreabă pe profesoraș, crăcănînd picioarele:

- Sînteți și scriitooor?
- Cam da!

Are numai cuvinte de ocară pentru stînga franțuzească. Nu că aceasta n-ar merita-o. Dar aș prefera în schimb să arate aceeași virulență și față de extrema dreaptă, din care citează aprobator un pic cam prea des.

Ieri, cînd a devenit clar că extrema dreaptă e pe punctul de a desemna un prim ministru, chiar și-a permis să afirme că alegerile au fost cîștigate de dreapta, doar de dreapta.

Iată-ne așadar în toiul unei noi campanii electorale.

Cum asta nu era destul, e foarte frumos afară, cu excepția momentelor în care nu lucrez. Atunci, de obicei, plouă. Poate să plouă fin, cu stropi mari, încet, tare, cu bulbuci sau cu grindină. Dar nu asta e important. Important este că e foarte deprimant. Alternativa e să beau alcool, dar parcă cît poate ține și asta?

Nemaiputînd suporta o astfel de situație critică, m-am uitat pe starea vremii și am identificat cu precizie locurile unde nu avea să plouă weekendul ce tocmai a trecut. Cel mai apropiat loc care corespundea acestui criteriu fundamental era la exact 411 km distanță. Coincidența face că tocmai atunci se desfășura în acel loc o cursă ciclosportivă, la care m-am și înscris. 

Dar, în prealabil, a trebuit să mă duc să îmi scot certificat medical de non contra indicație pentru practica sportului ciclist, y compris în competiție. Mi-am luat randevu de urgență la medic, m-am dus, mi-a luat tensiunea, m-a pus să fac 30 de genuflexiuni, mi-a luat tensiunea din nou și mi-a zis să îmi fac test de efort la cardiolog. Dar hai, treacă de la mine, îți dau certificat de data asta. M-am dus acasă, l-am scanat frumos cu telefonul, m-am dus pe saitul competiției, l-am urcat acolo, am plătit cei 44 de euro regulamentari și gata. Asta era pe la vreo vineri.

Sîmbătă de dimineață am încărcat bicicleta în portbagaj, mi-am pus în valiză cele mai frumoase haine mulate și sexi de ciclist ce le aveam și alte chestii de schimb, plus o periuță de dinți și am purces la drum. După vreo 5 ore, am ajuns la hotelul de la munte, unde ploua, contrar previziunilor meteo. Cum nu mai puteam da înapoi, a trebuit să încalec puțin pe bicicletă pentru așa numita și tradiționala mise en jambes de dinainte de un eveniment sportiv. După vreo două ore și cîteva dealuri urcate printre rafale de ploaie și vînt, m-am întors cam murat. Apoi m-am dus să îmi iau numărul de participant cu cipul electronic pentru cronometrare. Mi-au dat și trofeul de finișăr, deși nu terminasem încă nimic. Deja mă vedeam ridicînd mîinile pe linia de sosire.

Nu prea am dormit noaptea. Cei 165km și 3000 de metri de urcuș cumulat nu prea mă linișteau, ca să zic așa, plus că mă trezeam din oră în oră să verific previziunile meteo, ba era soare, ba era ploaie.

Pe la vreo 5 și jumătate dimineața, am decis că gata cu prostiile. Ia să îmi pregătesc eu frumos bicicleta, să ung lanțul, să umflu roțile tubeless, ca să nu mi se întîmple pocinogul tocmai pe culmea gloriei, cînd echappé-ul în care plănuisem să mă înfig avea să-și dispute victoria în ultimii 3 km. Mi-am lăsat telefonul la încărcat în cameră, mi-am luat cheile de la mașină și am ieșit din hotel. Ușile s-au închis automat în urma mea și am rămas pe dinafară, unde era un vînt care smulgea coarnele vacilor, vreo 10 grade, dar măcar nu ploua. Eu eram în tricou și în pantaloni scurți. Mi-am amintit vag cum scria că hotelul se deschide la 7 și am regretat că nu m-am interesat să cer codul de la intrare la recepție dar nici nu se obosiseră să mi-l dea. Umflatul și unsul au durat cam 15 minute, după care am asculat știrile la radio în mașină o vreme, ceea ce m-a deprimat din nou. Pe la 6:30, exact cînd telefonul meu avea alarma setată cu sonorul la maxim, a venit în sfîrșit cineva ca să pregătească micul dejun, așa că am putut să urc în cameră și să dezactivez alarma care trezise deja pe toată lumea de la etaj. Pe la 7 am coborît la micul dejun, ocazie cu care am aflat că micul dejun era la 8, iar eu la 8 trebuia să fiu pe linia de start. Așa că n-am luat micul dejun. 

În parcarea hotelului era un moș care-și umfla și el bicicleta. Cred că vota cu lepenii. Era foarte supărat pe vreme și pe toți amatorii ăștia care se înscriu aiurea le competițiile sportive deși nu știu să meargă drept pe bicicletă, că din cauza lor se întîmplă atîtea accidente și că nu poate el respira din cauza lor.

Apoi m-am suit frumos la volan și m-am dus în vale, unde trebuiau să înceapă ostilitățile. Am scos frumos bicicleta din portbagaj, m-am încălțat, mi-am pus ochelarii și casca și m-am îndreptat spre linia de plecare. Acolo erau deja masați cei 500 de participanți cu picioarele epilate. Femininele și favoriții aveau locurile lor rezervate în față la start. 

S-a dat startul, am avut un sentiment măreț și indescriptibil la numărătoarea inversă, au fost vreo două căzături în primii 200 de metri, din cauza unor cetățeni care încercau să se poziționeze pe locuri fruntașe. M-au depășit și pe mine niște tipi fioroși, cu lovituri de coate, bine că n-am căzut, vai de mine. Apoi, plutonul s-a răsfirat, cînd a început primul deal de 8 km. Mă simțeam foarte bine, am început să depășesc pe toată lumea, pulsul era cam sus, chiar puțin pe roșu, dar ce tare eram. Cînd am ajuns în vîrf, am dat să beau ceva apă din bidon ca să mă hidratez înainte să plonjez la vale. Ia bidonul de unde nu-i, că-l uitasem în mașină. Atunci am înțeles de ce eram așa de bun, din moment ce cîștigasem dintr-o dată 1,5 kg la cîntar. Dar, a început coborîrea și știam că traseul trecea prin apropierea startului, la km 40, așa că a trebuit să părăsesc cursa și să fac un detur de 2km să îmi recuperez bidoanele și să revin. Șansele de victorie s-au dus astfel pe apa sîmbetei. Am reintrat în pluton printre bătrîni și bolnavi, care oricum trebuiau sacrificați. 

Am reînceput să depășesc iarăși lume, unul cîte unul, într-o cursă nebună sortită oricum eșecului. La km 70 am avut de ales fie să o iau pe varianta de 165km fie să mă întorc pe aia de 100. I'm not a pussy, mi-am zis, plus că partea cea mai frumoasă a parcursului era pe acolo, pe malul unui lac superb, așa că am continuat. În plus, chiar ieșise și soarele. A urmat o succesiune de multe dealuri de 3-4km lungime, care s-a terminat apoteotic cu unul de 6 km, pînă am ajuns înapoi în punctul de bifurcație de mai înainte. Cum urcam eu, așa, agale, dealul, am simțit cum cineva încerca cu orice preț să mă ajungă. Ajunsese la vreo 3 secunde în urma mea, cînd am decis să atac. Nu se făcea să mă depășească cineva chiar așa. În susul dealului era un ravitaillement, așa că m-am oprit să mai ciugulesc niște chec, niște brînză împuțită, să beau o coca și să îmi umplu bidoanele. Concurentul de mai devreme a ajuns și el între timp și m-a bătut pe umăr cu admirație, mărturisindu-mi că își cheltuise ultimele puteri ca să mă ajungă, dar că am fost suficient de nesimțit să nu îl las să mă întreacă.

După încă vreo 300m de ascensiune cumulata cu deal-vale deal-vale, timp în care picoarele deveniseră foarte grele, ultimii 10 km s-au desfășurat într-o binemeritată coborîre urmată de alte două dealuri de 1, respectiv 1,5km lungime. La linia de sosire, ăștia demontau deja podiumul: 

- Haideți, domnul, la ora asta se vine?

Dar, a fost fain? A fost. A meritat? A meritat.

https://www.strava.com/activities/11665875030

Am votat cu micron prima dată cu o oarecare speranță îndoielnică. Îndoiala s-a transformat rapid în dezamăgire. Numai gura a fost de el, toate vorbele alea frumoase cu care sînt și acum de acord n-au fost decît vînt, mai precis un vînt din sens opus. De fapt e un pitic cu un ego și o ambiție supra dimensionate. Mai apoi, covidul m-a făcut să-l urăsc sincer, pe el și pe toata camarila din jurul lui, pe consiliul lui științific, pe ministra mărăcineană și pe toți cei care se arătau mascați și la doi metri distanță unii de alții, dar doar de ochii lumii. 

Dar i-am urît sincer și pe cei care trebuiau să întruchipeze alternativa. Nici nu era așa de greu. Cum să nu-i urăști pe melanșon, pe lepenă, pe bardella pe socialiști, pe ecologiști și pe republicani?

Acuma ne-a ajuns lațul la gît la toți. Mai avem pînă pe 7 iulie. Aș vrea totuși să mă înșel.

Se lasă rău.

Atît am avut de spus azi.

Indata se fac 18 ani de cind exist pe aici. 

Pe vremea aceea era tare la moda sa iti expui nudul sufletesc totalmente gol pe blogul personal. Asta era nimic fata de ceea ce avea sa urmeze, cu feisbucile, instagramele si alti tovarasi. Imi amintesc cum, intr-o zi, plictisit peste masura de serviciul absolut neinteresant intr-un birou trist al unei banci, am decis sa imi deschid acest blog, prin care sa infierez curajos, de la adapostul anonimatului, comportamentele antisociale ale sefei. Recunosc ca la inceput mi-a facut un mare bine, mai ales ca in jurul meu se adunase o ceata de fani care imi validau glumitele, facindu-ma sa ma simt mai putin prost decit eram cu adevarat. Mi-am amintit de sefa de atunci cind a trebuit sa ii raspund azi putin cam enervat la un mail de-al sefei de acum. 

Prin 2005, la birou era un viitor pensionar care facea trafic cu foie gras. Si cum toata lumea cumpara de la el a trebuit sa dau si eu comanda de citeva ori, la sugestia insistenta a sefei, ca n-as fi vrut sa fiu pus la zid, tinar si nelinistit cum eram. Cind venea comanda, se incuia biroul pe dinauntru si se scoteau sticlele de vin din sertare si astfel o parte din foie gras era consumat la botul calului. Eu eram cam prizonier acolo, dar ce sa-i faci, asta era situatia. Noroc ca aveam blogul, unde ma revarsam anonim. Sefa tocmai divortase si ne punea la curent zilnic de ce se mai intimpla. Nu stiu daca o facea anumit dar periodic, cind avea ceva de imi spus, se rotea cu scaunul inspre mine si cracana picioarele, astfel ca imaginea chilotilor ei imi staruie si acum in minte. Intr-o zi l-am repezit mai tare pe un gras de la un alt etaj care ma sunase cu nu stiu ce. Am aflat ulterior ca sefa se afla cu el intr-o relatie sentimentala avansata. 

In fine, subiectul sefei s-a epuizat dupa o perioada, dar baza de fani inca nu incepuse sa se erodeze, asa ca a trebuit sa inventez fel de fel de glumite si de texte ce se vroiau spirituale, inspirate din vasta mea experienta de viata si din fina observatie a mediului inconjurator. Bineinteles ca trei sferturi din ce spuneam pe aici erau minciuni, dar imi contruisem totusi o lume imaginara in care ma simteam bine si un personaj autentic. Normal ca era autentic, pentru ca il creasem chiar eu din bucati alese pe indelete. Problemele au inceput in momentul in care personajul autentic a inceput sa se reverse putin cite putin in realitate si au venit si primele reprosuri cind s-au constatat primele decalaje dintre personajul real si cel imaginar. Imi amintesc cum s-a suparat un mos cu blog pe mine cind a venit la Paris si n-am avut timp sa ma vad cu el. M-a acuzat atunci ca-s frantuzit.

Dar astea sint de domeniul trecutului acum, oricum nu mai vine nimeni pe aici.

Afara a nins putin si acum e cu minus. Imi amintesc de zilele de iarna din orasul natal, cum stiam sa ghicesc ca va ninge dupa cum mirosea aerul de afara. Nu era tipenie de om pe strada, ma uitam lung pe geam, printre turturi, la cum venea noaptea devreme, nu era nimic de facut in oras, se mai facea patinoar citeodata pe terenul de sport al unei scoli si cam atit. Atit.

Am fost la magazin să cumpăr hrană pentru săptămîna ce vine. Mă plimbam printre rafturi și mă gîndeam nostalgic că nu știu ce să mai fac de mîncare, mi-am cam epuizat inspirația și nici nu prea mai am chef și copilașii plîng de foame cu mucii la nas și vai de mine, măi măi măi. 

Cînd am fost în Ro vara asta, fiică-mea și-a dat și ea seama că la întrebarea "ce faci?", nu se răspunde cu "bine", ci cu "vai de mine! măi măi măi!", sau eventual cu "cartofi". La astea s-a adăugat și "vino aici!" spus cu vehemență, atunci cînd am văzut o familie de români din UK pe marginea unei faleze abrupte, undeva pe o insulă din Mediterana. Doamna era o doamnă bine, finuță, gen scîndură, vopsită blond, cu pantalonași albi, adidași la fel, cămașă de in topit care aducea vag cu iile românești prin care se vede sutienul alb. Fata avea vreo 7 anișori, vorbea cu ou mai goș, luc ăt thaaat și s-a apropiat periculos de tare, cam la 1m de balustrada de piatră de pe marginea prăpastiei, pe care stăteam noi cu fundurile și mîncam cîte o înghețată cu gurile. Vino aici! Imediat a venit și daddy, care făcea poze cu telefonul ceva mai încolo. Se vede că stătea de mult în UK, că n-avea burtă, probabil făcea sport. I-a zis femeii că e proastă.

Și de atunci, de cîte ori mă vede fiică-mea că mă necăjește ceva, destul de des adică. îmi scoate una din astea. Ce drăguț!

Cum mă plimbam printre rafturi în căutarea inspirației, am trecut pe lîngă o pungă de prune uscate și m-au năpădit amintirile, vai de mine. Și a început să îmi plouă în gură, amintindu-mi de serile friguroase de iarnă cînd stăteam seara în bucătărie să ne încălzim de la aragaz în timp ce mama fierbea colțunașii, măi măi măi. Așa că am cumpărat prunele uscate, niște nuci gata curățate și încă una alta, zicîndu-mi în barbă că trebuie neapărat să fac și eu. Vino aici! i-am zis fiică-mi care se apropiase periculos de tare de raftul cu ciocolată.

Dar unde vroiam să ajung? Acasă. 

Am căutat rețete de colțunași, numiți și chiroști pe la noi. Am început cu o carte de bucate pe care am cumpărat-o acum cîțiva ani din România. E scrisă de un tip care trecea drept mare bucătar. L-am văzut chiar și la televizor cum gătea niște chestii monstruoase, pe principiul că dacă pui mult și gras, deci bun, nu are ce să iasă rău. Am înțeles că între timp a decedat.

Apoi am căutat pe internet. Am nimerit peste fel de fel de pagini scrise de tipi care se pretind "chef", de parcă bucătar e rușinos să spui, vai de mine. Eu pe vremuri mai mergeam la cîte un chef. La șef acasă n-am mers decît să îi car lui niște mobilă.

Am mai nimerit și peste blogurile unor așa-zis gospodini și gospodine, epigoni ai lui Păstorel Teodoreanu, care pretind că practică bucătăria tradițională, ca la bunica acasă, măi măi măi. N-am găsit nici o rețetă potabilă. Toate sînt cu "zahăr după gust", "făină cît cuprinde",  "dacă mai lipsește, mai adăugați puțin", "frămîntați cam ca la aluatul de tăiței". Unii chiar îndrăznesc să avanseze și niște cantități, dar nu spun prea precis ce trebuie de făcut după aceea. Totul este doar o aproximație grosolană, în care toți au ceva de vîndut, foarte ieftin: ba o mașină de frămîntat aluatul, ba un anume fel de zahăr, ba un sucitor, etc. Și rețeta, adică non-rețeta, e înecată intr-o mare de cuvinte inutile, diminutive multe și povești nemuritoare cu bunica, vai de mine.

Pînă la urmă i-am făcut cu făină cît cuprinde și zahăr după gust, am mai adăugat cînd a mai lipsit, au ieșit bine, am primit felicitări, mi-am satisfăcut nostalgia. Iar acum să lăsăm prostiile și să trecem la altceva.

Cartofi.