21 iunie 2006

Fête de la musique

Cred că în urma lui Jack Lang nu va rămîne multă vreme amintirea faptelor lui cele măreţe ca activist al partidului socialist şi nici a cărţilor pe care le tot scrie şi pentru care îşi face reclamă mereu la televizor prin emisiunile de divertisment, ci unica lui ctitorie demnă de atenţie: sărbătoarea muzicii de pe 21 iunie a fiecărui an.



Concret, oricine simte că are un talent muzical oarecare iese în stradă şi produce ce poate. În fiecare an îmi tot zic că nu mai pun piciorul în Paris pe 21 iunie şi în fiecare an nu îmi respect promisiunea. Căci toată tărăşenia se rezumă la un vacarm de nedescris într-o înghesuială asemenea de oameni beţi. Cam pe la şapte seara, în pragul fiecărui bar se instalează cîte un grup care cîntă cît poate el de tare. Cum barurile sînt unul lîngă altul pe unele străzi, rezultă o combinaţie savantă de sunete care mai de care mai măiastre, provenind din instrumentele, respectiv gîtlejurile talentaţilor cîntăreţi care se străduiesc cît pot ei de bine să imite pe Santana, Maicăl, Joe Cocker, Patrick Bruel, etc. Mai trist este atunci cînd tocmai ce-ai scăpat de nişte led zeppelini îndoielnici şi dai de o corală care imită timid pe Les choristes. În acelaşi timp, diafragma ţi se zbate zglobie în ritmul başilor din difuzoarele dejeului de la barul de vizavi, unde s-a improvizat o petrecere techno la care te uiţi cam uimit - este totuşi impresionant ca spectacol să vezi masa de oameni care saltă şi ridică mîinile în mod sincron în stradă în lumina sacadată a reflectoarelor.



Azi m-au purtat paşii în Place des Vosges unde, surpriză, nu tu zgomot, nu tu nimic. M-am uitat bine în jur şi am văzut numai familişti cu accent aristocrat, am zărit chiar vreo doi oameni de pe la televizor plimbîndu-se. Sub bolţile pieţei multe coruri cu membri unul şi unul, toţi albi şi curăţei. Într-un colţ se aflau doi moşi şi o babă care cîntau de mama focului hituri de Montand, Trenet, Piaf. Publicul numeros cînta cu ei. Am ascultat şi eu cu această ocazie pentru prima dată versurile lambadei lui Piaf, Rien de rien şi, al naibii, mi-au plăcut, mai ales asta:
Avec mes souvenirs
J'ai allumé le feu
Drace, dacă a ajuns să-mi placă asta, e clar, nu mai am douăzeci de ani, cînd răcneam în faţa casei studenţilor din Iaşi să ne cînte Timpuri noi Bordelul mov şi n-au făcut-o.

6 comentarii:

marius spunea...

Pe la mine, ieri seara, numai liniste si pace... slava cerului!
Hai ca fu Vama Veche in Iasi, poate nu Bordelu' dar totusi!

Lulu spunea...

Vai ce frumos e tot ce povestesti acolo.

Iliuţă spunea...

Marius, eu mai bine nu mai coboram la Paris ca la doi pasi era o formatie care cinta numai blues si le mergeau chitarile de numa'-numa'. Mai bine stateam o jumate de ora acolo.

Ehe, Lulu, primul an cind am vazut mi-a placut, dar de fiecare data e la fel, nu-ti amintesti decit de faptul ca a mai trecut un an prin noi, a fost si soare au fost si ploi ... :)

lektor spunea...

Domnu' Iliutza, vaz ca astia ei tinerii isi bate joc de noi astia mai maturii. La mine pe coasta albastra am avut de indurat cohorte de mariachi clonati, mai ceva ca mister agentul rau din matrics. Ce stie tineretul din ziua de azi???!!!

Dan Anghel spunea...

Sunt doua categorii de muzicanti la Fete de la musique. Prima categorie e formata din DJ-ii cretini de discoteci care folosesc asta ca pretext sa scoata difuzoarele in strada si sa le bubuie toata noaptea. In a doua categorie sunt muzicantii care chiar canta cate ceva, mai mult sau mai putin bine, dar pun suflet oamenii.

Anul asta am coborat cam o ora sa vad niste baieti bagand death metal in fata unui pub din Vieux Lyon si am petrecut restul serii infundandu-mi dopurile in urechi sa-i evit pe mai sus beshtelitii DJ-i.

vio spunea...

iasi rulz:)
vechile fetes de la musique...

Trimiteți un comentariu