Viva la revolucion

Aseară am trăit toate fazele meciului cu echipa Togoului prin grija vecinilor de vizavi care au suspinat, răcnit şi înjurat la toate fazele meciului. Nici măcar n-a trebuit să deschid televizorul ca să aflu cît a fost scorul.

Mi-am amintit aşadar cum săptămîna trecută l-am dezgustat pe nenea Lourenço, portarul, care tocmai dădea cu aspiratorul pe culoar spunîndu-i că nu mă interesează fotbalul. Am minţit cînd am spus că nu mă interesează, pe de o parte ca să îl menajez şi pe de alta ca să nu-mi stric iremediabil relaţia cu el, ştiut fiind faptul că într-un imobil, buna vecinătate dintre locatar şi portar este absolut esenţială. De fapt am momente cînd detest fotbalul. E de neînţeles pentru mine cum o gaşcă de zerouri barate precum fotbaliştii e în stare să provoace atîta pasiune în rîndurile unor cetăţeni altfel paşnici. Era să mi-l fac duşman de moarte pe un coleg la servici în timpul campionatului mondial din 2002 arătîndu-mi dezinteresul pentru faptul că echipa Franţei s-a cărat repejor acasă. O atitudine asemănătoare am mai întîlnit-o la un alt coleg, fan de-al lui Johnny Halliday. Colegul ăsta e un tip cu care se poate vorbi normal, prezintă semne de gîndire structurată şi e sociabil, dar nu şi cînd se vorbeşte despre idolul său. Atunci cade într-o transă pasională în timpul căreia e bine să nu zici nimic în dezacord cu el despre sublimul cîntăreţ.

Acum sînt suspectat la birou că nu mă interesează fotbalul din cauză că echipa României nu s-a calificat. Mă rog ...

Dar gata, mi-am făcut suficienţi duşmani cu această provocare neruşinată printre cei trei cititori ai rîndurilor de faţă. Mă consolez însă cu faptul că nu sînt singurul care nutreşte sentimente de dragoste şi dor faţă de fotbal şi mă alătur bucuros protestului mujerelor din España contra campionatului.

No mas futbol!
El cesped es para las vacas.