Dragă Amanda

Vreau să îţi spun din capul locului că, de cînd ne-am văzut ultima dată, nu mai am stare. Simt ca un foc nestins în piept ce mă face să tuşesc fără încetare chiar dacă mă gîndesc sau nu la tine în acel moment. Toţi doctorii la care am fost au dat din cap neputincioşi şi mi-au prescris diverse toplexile ale căror efecte au constat în aceea că era să adorm într-o zi la volanul Hamărului meu drag. Unul singur s-a gîndit să îmi desfunde o ureche, dar cu toate astea dorul nu mi-a trecut. Am mai fost la Mario de cel puţin cinci ori de atunci numai că nu te-am mai văzut niciodată. Ieri, de atîta alean, am acceptat chiar să risc şi să comand meniul zilei, adică o marmită cu peşte şi orez, un pahar din acelaşi Chianti delicios de prost şi un espresso, toate acestea la 12 ioro. Mario m-a asigurat cu toată fiinţa lui că peşte mai bun ca în marmita lui nu putea să existe în altă parte şi într-adevăr aşa a fost. Numai că, atunci cînd am dat să mă ridic de la masă, un gînd fugar la sosul alb ce ţi se scurgea cînd ne-am văzut ultima oară pe delicata-ţi piele încă tînără de sub buza de jos mi-a provocat o creştere bruscă a tensiunii arteriale ce am simţit-o ca o lovitură de ciocan fix în moalele capului.

Aşa că după amiaza de ieri n-am mai fost om, însuşi directorul general m-a luat de mînă şi mi-a autorizat blînd, dar ferm, să mă duc acasă şi să îmi văd de insolaţie, ceea ce am şi făcut, interpretînd autorizaţia ca pe un ordin. Cum am făcut să ajung acasă sub soarele dogoritor de afară nu mai ştiu, înclin să cred că n-am mers cu maşina Salvării, dar îmi amintesc clar cum în cutia poştală mă aştepta o revistă din acelea de citit pe toaletă, în care primarul oraşului îşi prezintă în aproape fiecare pagină ctitoriile măreţe datorate în mare măsură prieteniei lui legendare cu viitorul preşedinte al Franţei. Zic aproape fiecare pagină pentru că una dintre ele era ocupată în acest număr cu una din operele mele fotografice nemuritoare. Tocmai fiindcă e o revistă de citit pe toaletă, de îndată ce am intrat pe uşa vastelor mele apartamente închiriate, am pătruns, arzînd de nerăbdare, în ciuda vertijului dat de capul care îmi exploda periodic în mii de schije, în cămăruţa îngustă mirosind a flori cu gîndul de a îmi cultiva spiritul cu povestiri din viaţa primarului cu nume polonez. N-am mai apucat a citi nimic din revistă, întrucît poziţia aleasă forţat de împrejurări n-a făcut decît să îmi permită lectura în boabele de orez cu peşte preparate de însăşi mîna măiastră a lui Mario şi care au început să se reverse brusc şi spasmodic într-un curcubeu multicolor. Icoana ta mi-a apărut atunci mai clară ca oricînd pe albul interiorului toaletei şi te-am întrebat rugător: DE CE, dragă Amanda, ai vrut să ne întîlnim într-un restaurant cu meniu la 12 neuro? DE CE?