Trei bile de ping pong

Multe lucruri s-au mai întîmplat de cînd m-am întors din insulele Lofoten.

De exemplu, de-a lungul ultimelor zile, în pauzele de cafea am remarcat că toţi interlocutorii, pe lîngă pasiunea obligatorie a sportului care e mai tare azi decît era religia în trecut, nutresc multe alte pasiuni. Aş enumera pe lîngă pasiunea nouă a aifonului pe cea a pleisteişănului, a serialelor TV descărcate de pe internet şi pe cea a feisbucului.

Într-o pauză de săptămîna trecută am avut dreptul să ascult preţ de o jumătate de oră o prelegere despre ceasuri, ţinută împreună de un coleg mai mic în grad decît mine (n-1) şi de un coleg mai mare în grad (n+2), adică un mare şef la mîna căruia se lăfăia un rolecs de 1500 de euro, zicea el. Eu văzusem din astea în China la 5 ioro bucata, dar n-am vrut ca să îi zic, că îndată se dă al treişpelea salariu şi nu se ştie niciodată. Tot şeful ăsta, după ce şi-a scos rolecsul de la mînă şi l-a întors pe partea cealaltă să ne arate printr-un gemuleţ ce mişto face mecanismul şi noi am zis oaaaa, ne-a povestit cum a văzut el într-o şedinţă un n+10 care are un ceas de 50 de mii de euro. În rest, celor doi absolut nimic nu le-a scăpat în materie de ceasuri, erau la curent pînă şi cu mărcile sovietice care ne-au legănat nouă copilăria şi cu ajutorul cărora speram să pot ţine şi eu piept conversaţiei, dar n-am reuşit, întrucît n-am făcut decît să dovedesc că sînt un mare neofit, mai ales atunci cînd şi-au dat seama că nu auzisem în viaţa mea de ceasurile Poliot. Eu nu ştiam decît de Pobeda pe care am primit-o cînd am împlinit şapte ani şi care m-a ţinut pînă pe la vreo douăzeci, cînd s-a stricat din cauză că m-a prins o ploaie prin Copou şi a luat apă.

Ei bine, cu n+2ul ăsta am avut mai demult o discuţie despre nicoane şi canoane, la care l-am bătut la puncte, el fiind niconist şi puţin cam diletant în materie. Cum e el genul perfecţionist, că nu degeaba e n+2, mi-am zis atunci ca măcar în materia la care l-am bătut odinioară să nu iau capace pe viitor şi am hotărît să fac o vizită de documentare la salon de la photo ce tocmai a avut loc. Acolo ce mi s-a părut interesant e că am văzut foarte mulţi bărbaţi şi femei în erecţie. Toţi se plimbau printre standuri, n-am înţeles de ce, cu nicoanele, respectiv canoanele dotate cu obiective de dimensiuni medii, mari şi foarte mari agăţate de gît. Pe mai mulţi i-am văzut chiar oprindu-se, pipăindu-şi mutual aparatele şi măsurîndu-le lungimile, dînd din cap admirativ şi cu invidie. Am asistat chiar şi la o încăierare în care un niconist i-a dat în cap cu aparatul unui canonist, care a ripostat cu un obiectiv alb pe spinarea celui dintîi, după care s-au apucat împreună să îmbrîncească un panasonic.

Dar cel mai interesant a fost că la standul unui cunoscut producător de sticlărie se organizase o şedinţă de şuting cu manechin, de fapt cu manechină. Manechina asta şi-a aruncat după o vreme sutienul în public, moment în care cîteva zeci de obiective au tresărit şi s-au lungit parcă mai tare după care a urmat o lumină puternică şi un efect de tunel. Apoi am întors capul înspre colegul italian cu care am fost la salon. Îl cheamă Gesù.