Am fost la o sindrofie organizata de firmă. De fapt nu era tocmai o sindrofie, ci un fel de sesiune de comunicare, sau mai degrabă un fel de Marea adunare națională, unde se explică poporului ce bine o sa fie. Nu se întîmplă foarte des ca firma să fie vîndută pentru 15 miliarde cash.

Am luat bicicleta de dimineață, i-am zis smartfonului care e destinația și după aceea primeam din cînd în cînd instrucțiuni în căști ba că să o iau la dreapta, ba la stînga, etc. Mi-ar fi plăcut mai mult să îmi zică vezi că ai un camion pe stînga sau că scuterul ala îți suflă prea tare în ceafă, dar încă nu s-a inventat, poate în cîțiva ani.

Am ajuns la sala de conferințe care a fost decorată special pentru ocazie în culorile, de fapt culoarea firmei. Eram vreo zece mii de persoane înăuntru. Muzica de așteptare era Pharell Williams, normal. În mijlocul sălii era o scenă construită special pentru ocazie în formă de triunghiuri suprapuse, dar nu mai puțin flat design, care sugerau noua identitate de marcă lansată acum cîteva zile. Deasupra scenei era un ecran uriaș pe care apăreau diapozitivele prezentării power point și imaginea în prim plan, în direct și din cele mai avantajoase unghiuri a big bossului care tocmai urcase pe scenă și vorbea la microfonul acela minuscul prins de pe după ceafă. Acuma e ceva să vorbești liber timp de o oră jumate, cred ca trebuie să te pregătești ceva vreme înainte ca să îți iasă bine, cu intonație, fără poticneli și bîlbîieli. Bine, cum stăteam eu în primul rînd, mi s-a părut că văd o cască mică în urechea lui iar pe margine era o secretară din aia cu craci lungi care dădea din buze într-un microfon din cînd în cînd, dar orișicît. Oricum, era bulșit cît încape în ce spunea el, dar pe bune că era credibil, aproape că nu simțeai nimic din efortul de comunicare depus de o echipă întreagă timp de trei nopți nedormite. Totul era ales pe sprînceană, de la vocabularul folosit, fără nici un cuvînt care să supere asistența (de exemplu, vînzarea nu era vînzare, ci fuziune), pînă la prezența scenică a showmanului, îmbrăcat cum se cuvine. Nu știu dacă ați remarcat dar, de vreo cîțiva ani, nici un șef nu mai poartă cravată. Sînt toți la costum, dar fără cravată. Acuma se pare că s-a trecut la o nouă etapă. Ăsta era îmbrăcat de-a dreptul în blugi. E drept că numai un crac din blugii lui costa minim 1000 de coco, dar orișicît. Rolexul sclipea la mîna stîngă în lumina magică a reflectoarelor, asortat cu pantofii englezești. Păstrase totuși o cămașă și o haină de costum. Nici un fir de păr nu se mișca din frizura de James Bond. În plus era tras ca prin inel, cu burta și ea flat design, în contrast cu ce mai văzusem pe la alți boși de teapa lui.  Sigur face sport de rupe și e atent la alimentație. Un fel cam ca mine, numai că mie mi-s pantalonii largi acum și n-am mijloacele necesare să îmi iau blugi ca ai lui și nici chef ca să bat magazinele de țoale să mă mai înnoiesc oleacă. Mai bine mă mai îngraș puțin. Mai lipsește ca să fie înlocuită cămașa cu un tricou și să se lepede haina de costum ca să samene toți cu Steve Jobs. Impresia de apropiere de plebe va fi astfel totală. Cum spuneam, așa de frumos și de bine a vorbit încît am uitat cu toții că jumătate dintre noi nu vom mai lucra acolo în maxim trei ani. Nici măcar ubuntologul, așezat lîngă mine, n-a scos nici măcar un connard măcar așa, de control.

Asta este. Partea tristă e că, după ce s-a terminat, n-am primit nimic de băut și în plus a trebuit să îl suport pe ubuntolog pînă la birou, că era venit și el cu bicicleta și mi-a propus să mă însoțească. Tot drumul a tot încercat să îmi plaseze accelerații surpriză ca să îmi arate ce tare e. Din cauza lui era chiar să mă răstoarne o mașină.