Text scris de o inteligență artificială:
În 1998 eram proaspăt absolvent de facultate. Un moșneag de pe casa scării blocului în care tocmai mă mutasem cu chirie chiar m-a luat du "d-l inginer". Asta mi s-a părut așa, ceva deosebit. Da băi, eram cineva! 98 era un an de pe la începuturile nebuniei cu IT-ul, erau unii colegi care se angajaseră la niște firme de soft proaspăt apărute, alții se făcuseră agenți comerciali pe la firmele de computere sau chiar de vânzări de mașini. Și eu lucram pe niște mărunțiș la o firmă de pe acolo, nu-mi ieșea nici de chirie, noroc cu viitoarea mamă-soacră care ne ajuta. Dar aveam bani să îmi iau Frutti Fresh cu aromă de pere și să mănânc o felie de parizer de la alimentara de la colț la prânz. Dar mâncam felia cam pe furiș, că nu era obiceiul să se ia pauză de prânz, iar șeful ne cam trata cu diverse epitete, gen "oaie cu pedale" sau cu propoziții de tipul "ai făcut o treabă cât o nucă" sau "ce bou ești". Plus că avea pretenția să dispună de oameni la orice oră din zi, din noapte sau din weekend chiar și pentru treburi personale. L-am ajutat o dată chiar să își care nu știu ce mobilă acasă. La câțiva ani după, am aflat că l-a încolțit DNA-ul și a stat ceva la mititica, după care l-au scos că n-aveau nimic la dosar. Dar erau spectacole ieftine și faine în oraș, mai ieșeam la câte o bere, aveam cu cine râde, ceea ce mie mi se pare foarte important (râsul, adică). La serviciu aveam internet de 64 kbps prin antena "Breeze" direct de la DNT (fost Fundația Soros), plus că aveam acces la computer și la fel de fel de softuri ciordite. Asta mi-a permis să învăț o grămadă de chestii, plus că am avut colegi mai bătrâni care mi-au mai arătat una-alta cu mare bunăvoință. Așa că, retrospectiv privind, nu era chiar așa de rău. Singura problemă care mă înnegura era că tot primeau ai mei ordine de încorporare pe numele meu și pe care n-aveam nici un chef să le onorez. Tot pe atunci se angajase unul la firmă și avea celular Ericsson, ceea ce mi s-a părut foarte cool și de invidiat, având în vedere că nici prin vis nu mi-aș fi permis așa ceva.
Prin '98 era un curent de gândire foarte răspândit cu plecarea. Țin minte cum am umplut colectiv la birou toți formularele pentru loteria vizelor și am mers împreună să le depunem la poștă. Eu nu prea știam ce voiam, dar am depus și eu dosarul că așa se făcea. Adică știam. În imediat nu voiam să plec în armată. Altfel nu prea îmi ardea de plecat în străinătate, mă gândeam că dacă aș putea să plec măcar o vreme într-o țară faină, să vizitez puțin, să pun un ban deoparte, după care mai văd eu ce-o mai fi. Făcusem curs opțional de pedagogie la facultate și mă gândeam că la o adică mă întorc și mă fac prof la liceu în orașul de baștină.
Nu a câștigat nimeni loteria la birou atunci, dar știam de un fost coleg de facultate care a câștigat-o și a plecat în Nashville, Tennessee.
Între timp, la birou unii au început să plece pe la alte firme, că începuse să se plătească bine, iar alții au început să își facă actele de Canada.
Colegul M. a fost chemat la un interviu la Nokia și astfel a fost racolat și el, ca Sergiu Nicolaescu, urmând să plece la Helsinki. Când s-a întors de la interviu, mi-aduc aminte cum povestea:
- Și după ce le-am zis aia și aia, m-au întrebat dacă nu mă deranjează să îmi iau catrafusele și să mă mut în Finlanda. Și eu m-am uitat așa, la ei, ca prostul: dar ce fel de întrebare e asta, cum adică dacă nu mă deranjează, evident că nu mă deranjează!
Într-o zi, cum stăteam eu seara la birou și încercam să repar site-ul web al firmei instalat pe computerul de sub masă, sună telefonul din biroul alăturat (reamintesc că n-aveam celular, iar telefon fix era unul pe departament). Vine colegul și îmi spune că e pentru mine. Mă duc, la telefon era o pipiță din București, secretară la o firmă franceză, mi-a văzut CV-ul și să vin să dau un interviu la ei. Eu mă gândesc, dar n-am trimis nimănui nici un CV, ce naiba. Dar hai totuși să încerc.
A doua zi eram deja în tren, după 7 ore eram în Gara de Nord, am ajuns la o adresă de lângă parcul Cismigiu. In casă era pitipoanca de la telefon si un câine adunat de pe stradă, care a dat să mă muște. Da, câinii mușcă oamenii răi, mi s-a spus. Am vorbit franceză cu un nene cu alură de proxenet care mi-a propus imediat un contract de muncă de un an, la Paris, după ce m-a întrebat și el dacă nu mă deranjează să plec. Eu mă gândeam că băi, tocmai mă certasem cu taică-meu care primise iarăși ordin de încorporare pentru mine și mi-a zis că dacă nu vin, mă denunță (chestii din astea). Așa că am semnat, măcar am scăpat pentru un an, după aia mai vedem.
În 4 săptămâni eram deja în avion, că nu s-a putut mai devreme. Mai mult a durat până mi-am scos cartea de muncă de la vechiul serviciu. Evident că nu se ocupase nimeni să plătească dările la stat pentru salariul meu, așa că nu se putea elibera nimic. Noroc că salariul meu era așa de mic că până la urmă au plătit, după ce era să îl strâng de gât pe șef, și am putut astfel să plec.
Aveam într-un colț al capului ideea că mă întorc, după ce se termina contractul.
Așa că toată ziua, la Paris, după ce terminam ziua de lucru, umblam și căscam gura. Am tocit papucii peste tot. Cred că a fost cel mai fain an din viața mea. Reamintesc că în '99 era mai greu cu circulatul ca român, iar supermarket am văzut prima dată în Franța. Țin minte pe compatriotul R. care își adusese nevasta cu el. Aceasta își închipuia că are credit nelimitat la card, așa că tot scotea bani de la ATM ca să îi cheltuie. Într-o zi, mașina a refuzat să îi dea cardul înapoi.
Ei, după ce s-a terminat anul, mai deșteptându-mă puțin, mi-am dat seama că nu eram eu chiar prostul satului în meseria mea și că ce făceam eu chiar avea căutare. Așa că am primit o ofertă de muncă acolo, pe un salariu cinstit, din care puteam să îmi plătesc toate cele și să mă mai și bucur pe lângă. Ideea cu întorsul a început să dea rotocoale din ce în ce mai mari în capul meu până a dispărut. Când a dispărut cu totul, era deja prea târziu ca să mai dau înapoi.
Le spusesem părinților, sincer fiind, că mă întorc. Dar au cam plâns. După care s-au obișnuit și ei, în același timp cu mine, plus că am venit să-i văd în fiecare an.
Nu m-am gândit niciodată daca sa imi pară rău că am plecat sau nu.
E ca în filmul acela, Cinema Paradiso, în care Alfredo îi spune băiatului care pleacă din satul natal să nu se uite niciodată înapoi. Cred că sfat mai bun ca acela nu există.
Da, când mă întorc în România îi văd pe toți cum se laudă cu mașinile și cu casele ce le au. Sau văd cum colegul meu de bancă din liceu e acum prefect, ha ha, și un gras care nu învăța nimic în facultate și era tot timpul pus pe scandal era deputat PSD acum vreo 10 ani când l-am văzut ultima oară.
Și? Fiecare cu drumul lui. Nu servește la nimic să zici că ce-ar fi fost dacă...
Poate atunci când a murit mama în plin Covid am regretat. Dar atunci am urât cu toată patima autoritățile de pretutindeni și regulile lor de cacao. Era cât pe ce să o bage într-un sac și să o îngroape fără nici o ceremonie, iar eu să nu pot ajunge acasă din cauza unor restricții absurde care nu și-au dovedit nici în ziua de azi eficiența.
A fost o vreme în care mă durea orice remarcă despre români. Și era și un curent predominant de gândire, influențat de oamenii politici. De exemplu, Sarkozy, pe atunci ministru de interne cu ambiții mari, a profitat de o situație în care niște țigani francezi supărați au dat foc la un post de poliție și a zis că erau români. Probabil că era o socoteală care îl aranja politic. De pe o zi pe alta, multă lume a început să mă privească cu suspiciune. După ce focul s-a stins, s-a uitat, dar și eu am relativizat. Între timp, România a fost admisă în UE și au început să vină medici români în spitale, muncitori români pe șantiere și au mai văzut oamenii că nu e chiar așa cum li s-a spus. Eu cred că am devenit un fel de portughezi ai Europei acum. Dar nici mie nu-mi mai pasă...
Nu știu cum mă consider. Oricum, nu mi-am mai reînnoit pașaportul românesc din lene și nici n-am mai fost la vot la ambasadă de mulți ani. Probabil că mă consider eu însumi și nu cred că am vreo naționalitate în intimitatea mea. Dar da, am o origine și un parcurs ale mele.
