Acolo este ţara mea

Aş fi vrut să blogherez în direct, dar nu ştiu ce avea telefonul meu 5G că nici nu vroia să audă de blogherezit. Cum dădeam să mă conectez ca să scriu nişte cuvinte de suflet, cum telefonul dădea nervos din cap şi spunea nă-nă-nă-nă-nă.
Aşa că scriu acum de acasă, unde am venit de trei minute, după ce m-am dat rotund trecînd cu Hamărul în trombă şi învăluind într-un nor de noxe pe toţi codaşii votanţi. Gazele de eşapament s-au îmbinat astfel armonios, contribuind la încălzirea globală, cu fumul numeroaselor ţigări aprinse în aşteptarea momentului fatidic al actului sacru, ştampilatul buletinului de vot.
Căci fusesem şi eu codaş cu cîteva minute mai devreme şi am remarcat că în general a fost linişte. Domnul tătic emigrant juca liniştit la pleisteişăn cu vreo 30 de oameni mai în spate. La un moment dat a trecut un nene, scrutînd coada şi strigînd ceva despre comunişti. A fost un moment unic în felul lui, deşi foarte scurt. Sînt convins că mulţi nici nu l-au remarcat. În spatele meu era un june la fel de nebărbierit ca mine, al cărui telefon l-a bătut la puncte pe al meu în sonerii. Era şi normal, al meu n-a sunat deloc, ar fi trebuit să previn pe cineva din timp să îi spun să îmi telefoneze din două în două minute începînd cu ora cutare. În faţa mea era un domn bine care conversa cu o tovarăşă cu ochelari şanel ce nu mi-a răspuns la bună ziua cînd am ajuns în spatele ei. Domnul se bucura de foarte mult respect din partea trecătorilor. Cum trecea cineva pe acolo şi îl vedea, imediat faţa noului venit se umplea de o bucurie servilă, se înclina respectuos sub înălţimea celui respectat - mic de statură, cam cît Sarko I. Vai, bună ziua, ce mai faceţi? Uite, bine mă, şi eu p-acilea la vot. Aa, păi mă duc şi eu la coadă, după colţ. Da' stai aici cu mine, păi se poate? Vai, dar nu-ndrăznesc să aspir la aşa o onoare. Hai bă, lasă vrăjeala, stai aici. Personalul ambasadei a dat mîna călduros cu contele, luînd aceeaşi atitudine umilă.

Că veni vorba de Sarko I, din cînd în cînd trecea încetişor pe stradă maşina poliţiei, din care nişte capete de foşti sarkozei - cum naiba să le mai spun acum, mişelaliomariţei sau cum?! - se uitau curioase.

Cam atît, am dat declaraţia, i-am zis tipului din comisie adresa mea pe litere, am luat buletinul, am deliberat, am pus ştampila, am suflat ca să se usuce cerneala, am pus buletinul în urnă şi am plecat. Gata.

Pe o scară

După cum se ştie, pe scările rulante circulaţia se efectuează pe două benzi: pe banda din dreapta se stă, adică se merge cu viteza scării, pe banda din stînga se circulă în pas alergător fluturînd în mînă servieta şi atingîndu-i violent cu ea pe cei aflaţi pe banda din dreapta.

Ceva mai devreme, două coţofene discutau liniştite pe partea stîngă a unei scări rulante interminabile. Din spate venea într-a cincea o pupăză, stîrnind un nor de praf în urma ei, iar în norul de praf mergeam eu, profitînd de pîrtie, căci mă grăbeam din cauză că trebuia să ajung la şedinţa organizaţiei de pionieri.

Pupăza, ajungînd coţofenele, se împinge cu sete în cea din urmă în semn de dă-te fă la o parte, aici ţi-ai găsit? Coţofana, continuînd discuţia, mimează gestul de a se da la o parte, întorcînd o mutră acră înspre pupăză. În clipa imediat următoare, feţele coţofenelor nu îşi mai aminteau decît că lămîia ce tocmai o împărţiseră rapid între ele era de fapt miere. O, vai, ce mai faci, Janette? Ne pupăm? La noi e de trei ori. Aaaa, la noi e de patru ori. Ţoc-ţoc-ţoc-ţoc şi încă o dată ţoc-ţoc-ţoc-ţoc.

Eu unul am stat răbdător în urma lor, eram cam pe la jumătatea scării. Mi-am zis că spectacolul lumii e mai interesant decît înfierarea duşmanilor de clasă în şedinţa organizaţiei de pionieri. Şi oricum, de cînd am văzut cum se poate mînca în capitalism pentru şăpte ioro cincizeci, am simţit cum înaltele idealuri încep să se clatine.

Dragă Amanda

Vreau să îţi spun din capul locului că, de cînd ne-am văzut ultima dată, nu mai am stare. Simt ca un foc nestins în piept ce mă face să tuşesc fără încetare chiar dacă mă gîndesc sau nu la tine în acel moment. Toţi doctorii la care am fost au dat din cap neputincioşi şi mi-au prescris diverse toplexile ale căror efecte au constat în aceea că era să adorm într-o zi la volanul Hamărului meu drag. Unul singur s-a gîndit să îmi desfunde o ureche, dar cu toate astea dorul nu mi-a trecut. Am mai fost la Mario de cel puţin cinci ori de atunci numai că nu te-am mai văzut niciodată. Ieri, de atîta alean, am acceptat chiar să risc şi să comand meniul zilei, adică o marmită cu peşte şi orez, un pahar din acelaşi Chianti delicios de prost şi un espresso, toate acestea la 12 ioro. Mario m-a asigurat cu toată fiinţa lui că peşte mai bun ca în marmita lui nu putea să existe în altă parte şi într-adevăr aşa a fost. Numai că, atunci cînd am dat să mă ridic de la masă, un gînd fugar la sosul alb ce ţi se scurgea cînd ne-am văzut ultima oară pe delicata-ţi piele încă tînără de sub buza de jos mi-a provocat o creştere bruscă a tensiunii arteriale ce am simţit-o ca o lovitură de ciocan fix în moalele capului.

Aşa că după amiaza de ieri n-am mai fost om, însuşi directorul general m-a luat de mînă şi mi-a autorizat blînd, dar ferm, să mă duc acasă şi să îmi văd de insolaţie, ceea ce am şi făcut, interpretînd autorizaţia ca pe un ordin. Cum am făcut să ajung acasă sub soarele dogoritor de afară nu mai ştiu, înclin să cred că n-am mers cu maşina Salvării, dar îmi amintesc clar cum în cutia poştală mă aştepta o revistă din acelea de citit pe toaletă, în care primarul oraşului îşi prezintă în aproape fiecare pagină ctitoriile măreţe datorate în mare măsură prieteniei lui legendare cu viitorul preşedinte al Franţei. Zic aproape fiecare pagină pentru că una dintre ele era ocupată în acest număr cu una din operele mele fotografice nemuritoare. Tocmai fiindcă e o revistă de citit pe toaletă, de îndată ce am intrat pe uşa vastelor mele apartamente închiriate, am pătruns, arzînd de nerăbdare, în ciuda vertijului dat de capul care îmi exploda periodic în mii de schije, în cămăruţa îngustă mirosind a flori cu gîndul de a îmi cultiva spiritul cu povestiri din viaţa primarului cu nume polonez. N-am mai apucat a citi nimic din revistă, întrucît poziţia aleasă forţat de împrejurări n-a făcut decît să îmi permită lectura în boabele de orez cu peşte preparate de însăşi mîna măiastră a lui Mario şi care au început să se reverse brusc şi spasmodic într-un curcubeu multicolor. Icoana ta mi-a apărut atunci mai clară ca oricînd pe albul interiorului toaletei şi te-am întrebat rugător: DE CE, dragă Amanda, ai vrut să ne întîlnim într-un restaurant cu meniu la 12 neuro? DE CE?

Muncitorii au pornit

S-a mai scurs un an aşadar de cînd am dorit să intru în imobilul de pe rue de la Santé 14-ème - nu la puşcărie - şi nu am observat că în faţa mea nu era un spaţiu gol ci un perete de sticlă. Mi s-a părut cumva neobişnuit ca la intrarea în bloc să fie pereţi de sticlă ce, culmea, mai era şi curată. Aşa ceva nu exista în cartierul Pădurii, din gaură, înspre Tătăraşi, în consecinţă altcum nu se putea. Aşa că reflexiile soarelui de după-amiază în geam le-am atribuit urechilor care încă nu se desfundaseră şi nicidecum prezenţei fizice a geamului în faţa mea. Aşa că am păşit cu încredere, după care m-am prelins uşor pe ciment. Revenindu-mi în fire, ca Terminator, prima mişcare a fost să scot o hartă din geamantan, să o desfăşor în faţa salvatorilor care făcuseră deja pe ei de rîs şi să îi întreb unde mă aflam.

M-am interesat apoi de cel mai apropiat Megonads, unde am constatat că, deşi meniurile nu se numeau la fel ca la Iaşi, erau tot atît de bune şi, la un calcul scurt, mi-am zis că tot e bine din moment ce o să îmi permit să vin mai des să mănînc acolo. Simţeam deja că am atins un nivel neobişnuit de prosperitate.

Atît despre comemorare, ţin să precizez încă două lucruri:
1. aseară la televizor pe minim 5 canale, inclusiv CNN, era acelaşi lucru.
2. azi i-am întors-o lui Moş Crăciun: Şolohov, Donul liniştit, 1400 de pagini, 740g.

Cîntece pentru copii

în traducere liberală

Din casa lui, un cerb (de fapt e un cerb mare sau un cerboi)
privea pe fereastră
un iepure venit de departe
ce-i bătea la poartă:
- Cerbu', cerbu', deschide-mi
sau vînătorul mă va ucide.
- Iepure, iepure, intră şi vino
să îmi strîngi mîna.

şi

Un şoarece verde
Care fugea prin iarbă
Îl prind de coadă
Şi îl arăt acestor domni.
Aceştia îmi spun:
Bagă-l în ulei,
Bagă-l în apă,
O să fie un melc
Cald.
Eu îl bag intr-un sertar
El îmi zice: E prea întuneric
Eu îl bag în pălărie
El îmi zice: E prea cald
Eu îl bag în chiloţi
El îmi face trei căcăţei

Holiud iz geast ă drim, uen iur sevăntiiin

Vai prieteni, nici nu ştiţi ce sentimente mă încearcă în acest moment cînd, cu burta plină şi după un espresso pregătit de însuşi Mario (probabil că îi zice Aziz, dar să îl credem totuşi pe cuvînt, oricum se pricepe la espresso), bucătarul de la pizzeria din colţ, rememorez plăcutele clipe petrecute la prînz.
Întru uitarea moravurilor franţuzeşti reprobabile, îmi înecam amarul într-un pahar de Chianti prost cînd, simţindu-mă înghiontit de un coleg din categoria celor care întîrzie oriunde, mi-am dat seama că la masa alăturată era ea, însăşi tovarăşa de viaţă a lui Dali, blonda cu voce groasă de mare succes cîndva la televiziunile berlusconeşti din Italia, divina Amanda (zisă şi Lear), deşi cam ofilită.
Mă uitam la ea cum înghiţea din pastele din farfurie, din cînd în cînd se murdărea cu sos alb pe barbă şi se ştergea cu şerveţelul. Îmi aminteam de zilele de după revoluţie, cînd am descoperit laolaltă cu restul poporului plăcerea uitatului la televizor şi cînd ne dădeau la kilogram emisiuni de pe CFI, între care una cu respectiva amandă. Era tocmai momentul în care am învăţat un cuvînt nou: hermafrodit.
Şi totuşi Mario a fost de treabă şi n-a mărit preţurile.

Deviere cu obidă de la calea cea dreaptă

E bine ca duşmanii să ştie că, fiind şeic în Bagdad, am un punct foarte slab: admir cu toată fiinţa mea lipsa de punctualitate.

Unul dintre clienţi a angajat nişte băieţi teutoni de gaşcă, plătiţi cam cu mia de euro pe zi, să vină ca să ne descoase pe îndelete şi să producă un raport din care clientul să deducă pe ce dă banul. Cum ar veni, teutonéii ăştia sînt plătiţi să ne găsească nouă punctele slabe care, la o judecată rece, sînt duium, oho, şi cam toată lumea din conducerea de partid şi de stat e conştientă. Cum problemele sînt cunoscute, n-ar fi normal măcar din politeţe pentru oaspeţi, dacă nu cumva din interes, ca aceştia să petreacă un sejur la Parij cît mai agreabil, presărat cu cît mai puţine evenimente neplăcute? Nu, nu e normal deloc, nesimţiţii dracu' de nemţi, că-şi încep ziua la nouă dimineaţa, neavînd timp de pierdut, cînd un francez cu scaun la cap nici măcar nu şi-a băut cafeaua. Lasă-i în mama lor să aştepte măcar pînă la ora nouă jumate cîntînd la drîmbă cu valizele după ei pe culoar în faţa sălii de şedinţe a cărei cheie a dispărut nu se ştie unde de pe la 5h30 aseară dar care apare în mod subit pe la zece fără un sfert azi, tot nu se ştie de unde. Dă-l naibii de contract - zăci milioani di ioro tăticu', de lucru pentru următorii patru ani! - ce dacă ăştia or să scrie enervaţi numai porcării în raportul de audit? Mare rahat! Şi cînd căcănarii de nemţi care nici măcar nu şi-au dat enteresul să înveţe franţuzeasca, cer să vorbească cu băzarul de date, ăla apare cu o oră întîrziere vorbind la telefon, nu murmură nici măcar o urmă de scuză şi le răspunde în franceză fără nici o legătură cu întrebările puse în engleză.

În fine, să revenim la punctul slab, întotdeauna m-au dat pe spate de profii care veneau cu patruj' de minute întîrziere la curs, nu îţi dădeau pauză şi te ţineau pînă îţi ghiorăiau maţele de foame în amfiteatru ca să îşi termine ei cursul. Am apreciat şi apreciez mereu pe doctorii ăia care te ţin jumate de oră pe culoar pînă să te primească, tu fiind primul pacient. Mi-au plăcut mult de tot funcţionarii de la serviciul pentru străini, a căror plăcere deosebită părea a fi să lase lumea să geamă de plăcerea aşteptatului în timp ce îşi sorbeau liniştiţi cafeaua după ghişeu. Şi mi-a plăcut mult de tot de boul care m-a făcut să-l aştept săptămîna trecută 25 de minute în sala de aşteptare a firmei de tradiţie anglo-saxonă - după cum mi s-a lăudat după aceea - unde aveam randevu. Dar măcar a venit, nu ca ăla cu care trebuia să mă întîlnesc la 9 fix azi dimineaţă care la 9h30 nici nu era de găsit pe nici unul dintre cele 5 celulare şi căruia i-am adresat în sinea mea cuvinte pline de dragoste şi dor, de unde şi aceste rînduri. În încheiere, doresc să spun că, după ce am plecat de acolo cu un calm aparent, am ajuns la birou cam cu întîrziere.
Tuturor acelora pe care i-am citat mai sus şi celor pe care nu i-am citat le aduc un sincer omagiu. Atît am avut de spus, eu vă rog să mă scuzaţi că v-am întrerupt de la treburile zilnice cu chestiuni din astea în plus prezentate deformat şi de care ştiu eu că de fapt nu vă pasă.

Patriei să-i dăm onorul

Patriei să-i dăm onorul
Originally uploaded by Iliuţă.

N-am mai zis nimic în ultima vreme, dar nici nimeni nu şi-a manifestat nerăbdarea. Aş fi putut să povestesc cum nu am simţit nici un sentiment deosebit trecînd prin tunelul de pe sub Canalul Mînecii, dar că am încercat sentimente destul de puternice cînd am văzut că un bilet de metrou costă 4 lire, făcîndu-mă să întreb retoric:
- Da' ce preţuri practicaţi dvs aici?
Aş mai fi putut să povestesc o întîmplare cu trei dulăi printre prezervative folosite în Bois de Boulogne.
Recunosc însă că funcţia de comandant de detaşament pe care o asum cu demnitate şi patriotism îmi ocupă timpul mai mult decît am prevăzut. Bunăoară am cam lipsit zilele acestea, fiind implicat în diverse acţiuni pioniereşti, cum ar fi culegerea de codiţa şoricelului şi colectarea de maculatură, sticle, borcane şi fier vechi. Nu mică mi-a fost plăcerea cînd în contribuţia lui Gingko am zărit un ambalaj de ciocolată "cu albina" şi o cutie verde de jeleuri mentolate de la farmacie.
Atît, acum mă duc la un foc de tabără.
Tot înainte!

Zălog de legămînt

Am descoperit azi cu mîndrie patriotică şi avînt revoluţionar că nu sînt singurul fost pionier din echipă. Uwe, neamţul berlinez de est şi Gingko, chinezul, mi-au mărturisit cu tremur în glas şi nostalgie că şi ei au purtat odinioară cravata roşie fluturînd în vînt sub stindardul Partidului, fluturînd şi el, la reuniunile patriotico-revoluţionare în careu din glorioasele timpuri trecute. Cum toţi ducem nestinsă în inimile noastre flacăra revoluţiei proletariatului şi avînd în vedere originile noastre sănătoase, am hotărît pe loc să constituim bazele organizaţiei de pionieri pe întreprindere. M-am autopropus şi am acceptat imediat funcţia de comandant de detaşament, un vechi vis pe care nu credeam să îl mai văd împlinit vreodată. Eu aş fi fost şi pentru o organizaţie de şoimi ai patriei, însă cei doi nu dădeau semne că ar fi la curent cu această noţiune.

Tot înainte!

Dor de şefă

Ora prînzului într-un parc à l'anglaise dintr-un cartier de bogaţi. Ţepele gardului care înconjoară parcul strălucesc aurite în soare. Pe marginea aleilor e lume multă aşezată pe bănci. În faţă e o cucoană care s-a descălţat de sandale, pardesiul e aruncat neglijent alături pe bancă, cămaşa îi este descheiată adînc iar fusta suflecată binişor deasupra genunchilor dezveleşte nişte picioare uşor ofilite, dar subţiri. Se prăjeşte la soare într-o poziţie relaxată, rezemată de spătarul băncii. Un el şi o ea s-au aşezat pe iarbă şi se sărută intens. Un paznic aşteaptă o pauză şi apoi foloseşte fluierul din dotare ca să le arate un loc unde călcatul pe iarbă e autorizat. La stînga sînt doi asiatici care manîncă preocupaţi fiecare din gamela lui. La dreapta e un domn care muşcă dintr-un sandwich, aplecat ca să nu îi cadă firimituri peste pantalonii de costum. În colţurile buzelor are urme de maioneză: sandwich crudités poulet. Alături de el, pe bancă, se află punga cu cutia de cocacola şi flanul din desert din meniul la 7 euro 20 de la bulangiul de alături. Cum stă el aşezat, pantalonii costumului s-au ridicat arătînd lumii ieşind din nişte pantofi cu vîrf ascuţit ciorapii cu lungime regulamentară ce nu lasă să se vadă nici un fir de păr. Cravata îi provoacă suferinţe atroce la înghiţit, dar el rezistă cu stoicism, potrivind-o din cînd în cînd cu un gest energic. Din dreapta vin pe alee trei bone albe împingînd fiecare cîte un landou, toate marca Quinny. Din stînga apare o tipă cu o scurtă de blană, cu pantofi cu toc, ochelari de soare şanel şi doi mopşi în lesă, fiecare trăgînd fără prea mare succes în altă direcţie. La un moment dat, unul dintre cîini se opreşte şi face un caca scurt. Tipa îşi suflecă blana mînecii, scoate un şervetel din poşeta LV de pe umar, se apleacă încercînd sa îşi tină echilibrul cît mai bine, ceea ce face ca diamantul de la îmbinarea de la spate a stringului să scînteieze de cîteva ori, culege dejecţia, se ridicã şi o aruncă în cel mai apropiat coş de gunoi.

Ceva mai încolo, pe alee, nişte copii ieşiţi cu şcoala trec încolonaţi.

Ca o soacră

Un el şi o ea se plimbau pe aleile prăfuite à la française din Tuileries. Amîndoi aveau haine de piele identice. Ea purta pantofi cu toc şi pantaloni din aceia, stil trunchi de con cu baza mare în sus. Părul îi era făcut permanent, avea o culoare roşiatică şi era tuns cu breton şi lung la spate. Purta o geantă diplomat pe care o bălăngănea mergînd agale admirînd frumuseţile turistice ale capitalei franceze.
El ţinea la ureche într-o mînă grasă, cu degetul mic ridicat, un telefon ultimul răcnet în materie. Şi răcnea:
- Alo, Ionele! Da bă, sîntem în parc. Da bă, în parc, ce, vrei să-ţi desenez? Păi mergem înspre ăsta, cum îi zice, înspre obelisc, mînca-ţi-aş.

Fără sens

Acum un an vremea era cam mohorîtă, înnorat, puţin vînt, din cînd în cînd se mai vedea cîte un petec de cer. Spre seară a ieşit soarele puţin, înainte să apună. Pe la miezul nopţii a început să ningă cu nişte fulgi mari. Pe la vreo unu am ieşit şi am dat zăpada jos de pe Hamăr căruia îi găsisem un loc de parcare chiar în faţă, pe malul Senei. Mi-a luat cam un sfert de oră, după care m-am urcat la volan. În spatele meu venea o maşină cu farurile stinse. La primul semafor m-am întors şi i-am făcut semn, le-a aprins imediat şi mi-a făcut cu mîna în semn de mulţumire. Am luat-o pe strada din stînga şi am dat drumul la radio. Tocmai cînta melodia de la Pantera roz.

Fragmente lirice

Vreau să zic din capul locului că, alături de faxuri, mecanismele de tras apa ale toaletelor sînt printre cele mai mari cutre din cîte au existat, există şi vor exista vreodată. Faxurile nu se numără printre prietenii mei de multă vreme, am dezvoltat o aversiune crescîndă, la fiecare folosire mi se întîmplă ceva nou şi neprevăzut, încît am început să cred că există o conspiraţie a acestor maşini împotriva mea. Dar acum, am un nou prieten: rezervorul toaletei, sau mai precis mecanismul subtil care îl guvernează.

Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.

Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.

Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.

Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?

Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.

Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.

Stări vesele de februarie

Iată-ne aşadar aproape de sfîrşitul lunii februarie şi, din cauză că e lună scurtă, a fost şi mult mai săracă în însemnări în acest mirific loc de dat cu capul.
N-am nimic particular să povestesc astăzi, atîta doar ca în curînd voi avea plăcerea nespusă de a nu o mai vedea intrînd în birou pe şefă la jumătate de oră după mine. Nici inginerul de sunet nu mă va mai deranja cu maiastrele lui triluri pe care le emite periodic din colţul lui de birou.
Totuşi, se constată apariţia unei stări psihice destul de interesante, izvorîtă din conjugarea următoarelor cauze:
1. au mai trecut trei ani iar ochelarii s-au îmbogăţit cu încă nişte dioptrii şi am devenit mai acru şi mai anti ca oricînd.
2. ca întotdeauna la sfîrşit de etapă, ştiu ce pierd, dar nu ştiu ce cîştig, etc.
3. mi s-a stricat toaleta acasă

Că veni vorba de toaletă, s-a produs ieri un eveniment ce merită transcris pentru eternitate aici, şi anume că un şef mare a trimis un mail la toţi locuitorii Terrei, în care îşi exprima în termeni politicoşi dorinţa ca oamenii să folosească imprimanta în culori de la capătul culoarului cu mai mult discernămînt decît pînă în prezent. Imediat după recepţionarea mesajului, privirile tutoror s-au îndreptat instinctiv asupra biroului inginerului de sunet. Pe acel birou se află chiar şi în momentul de faţă cîteva numere din ziarul gratuit 20 minutes pe care numitul inginer obişnuieşte să şi le imprime la sus-numita tiparniţă atunci cînd ne comunică la toţi cu un aer serios că se pregăteşte să facă o pauză tehnică şi că nu are ce citi în sfertul de oră petrecut în încăperea strîmtă, întrucît niciunul dintre noi nu s-a gîndit să vină la birou cu un ziar. Degeaba ne chinuim de fiecare dată să îl convingem că hîrtia reciclată de la imprimanta alb-negru din birou e cu mult mai potrivită, fiind mult mai poroasă decît hîrtia de calitate de la imprimanta în culori. Nu vrea să înţeleagă şi pace.
Săracele cerneluri colorate! Ce-au greşit ele oare ca să ajungă trista soartă de a povesti din faptele candidaţilor la preşedinţia Franţei, sau despre noile ipoade apărute pe piaţă?
Săracii copaci care, căzuţi sub drujba tăietorului de lemne au fost transportaţi la fabrica de celuloză şi hîrtie ca să se transforme în suportul imaculat de pe care inginerul de sunet avea să afle în condiţii grafice deosebite că Bayerou a crescut recent în sondaje! Ce frumos împodobeau acei copaci odinioară coastele munţilor falnici, pînă la limita păşunilor alpine! Ah, păşunile alpine pe care hălăduiam în tinereţe şi unde mă temeam de cîinii ciobăneşti!

Într-o păşune din asta alpină mi-am instalat eu cortul acum mulţi ani în urmă pe teritoriul patriei noastre acum făcînd parte din marea familie politică europeană. Cum se lăsa seara şi luasem cina, m-am dus să mă plimb puţin prin împrejurimi, cu scopul de a admira măreţiile naturii, avînd totodată grijă să nu mă apropii de stîna pe care o vedeam ceva mai departe. Şi iată că, deodată, de după o stîncă apăru o arătare ca din poveşti, ai fi zis că era Ileana Cosînzeana. Cosiţele ei aurii fîlfîiau mătăsos în briza de munte iar trăsăturile ei delicate nu arătau nici urmă de crispare. Ochii ei mari mă priveau galeş de după piatra lîngă care se afla.
- Ocupat! îmi zise făptura.
- A, pardon, îi răspunsei şi îmi continuai plimbarea, uitîndu-mă în înaltul cerului unde un vultur semeţ descria nişte rotocoale, căutînd probabil o eventuală pradă.

Încă ceva, m-au prins ăştia de la Blogger la înghesuială şi m-au constrîns să migrez şi eu spre noua versiune. Cu această ocazie am constatat că s-a modificat adresa hrănitorului atomic. Rog pe domniile voastre, dacă doresc în continuare să citească antiînsemnări, să îşi pună la zi configuraţiile cititoarelor de ereses. Dacă nu doresc, atunci à bon entendeur!

Thanks God French exist!

Mi-am amintit brusc de Hollywood ending. Acolo, taica Woody Allen joacă pe un regizor răsuflat atins de o orbire nervoasă în timpul filmărilor. Cum nu prea vroia să-şi recunoască problema, o ascunde cum poate el mai bine, dar filmul iese nasol de tot, cu încadrări de cacao, imagine neclară, etc. Bineînţeles că filmul are un succes nebun în Franţa.

Cam aşa senzaţie am avut la vizionarea filmului 12h08 à l'est de Bucarest, distins cu Caméra d'or la Cannes. Ca român, am intrat destul de confortabil în atmosfera din oraşul provincial românesc postrevoluţionar (Vaslui), m-am speriat de pocnetele petardelor vîndute de chinez, căruia i-am urat şi eu să se care la el în ţară şi să nu ne mai dea el sfaturi, am deschis şi eu împreună cu domnul Jderescu Dicţionarul de mitologie extras din biblioteca Mirona şi am urmărit interesat dezbaterea cu temă grea de la televiziunea locală care mi-a amintit brusc de Televiziunea Electron M-Bit din Rădăuţi - nu mă întrebaţi de ce. Şi am mai apreciat să îl revăd pe Ion Sapdaru pe care îl ştiam de la teatrul din Iaşi. Totuşi, mi se pare că e cam mult numele de film pentru ceea ce am văzut acolo.

Ţin pe această cale să îi transmit domnului cu accent românesc care îi dădea în permanenţă explicaţii convingătoare despre film cu voce tare prietenului său fără accent românesc şi rîdea cu hihihi, hăhăhă şi hohoho la orice vedea pe ecran că e un mare bou. Sînt convins că dacă sala n-ar fi avut un dispozitiv de bruiaj, i-ar fi sunat telefonul, ar fi răspuns şi i-ar fi zis interlocutorului:
- Alo! Alo! Mdea, eu sînt ... Mdea, sînt la cinema ... Nu pot să vorbesc, mă! N-auzi că sînt la cinema?! Bine ... Bine ... Dea. Hai pa.