apoi înspre Pădurii.

Pe drum m-am întîlnit cu Ursu şi Ionuţ.

Cum nu am zărit-o prin preajmă pe doamna Suzi-mère, i-am rugat frumos pe cei doi să îi transmită cele mai sincere salutări din batistă. Dacă mi s-ar fi comunicat o atare dorinţă din timp, aş fi făcut acelaşi lucru şi cu doamna Vio-mère, dar aşa, nu am îndrăznit.

Pe deal am aruncat o privire înapoi înspre Golia ...

şi înspre case.

Am coborît apoi pe stradela Vînători ...

şi pe Vasile Lupu ...

... unde am scăpat cu greu de o haită de cîini de pe lîngă spitalul de copii.

pînă în Bucşinescu.

Ce oraş frumos, fabrici şi uzine

Anticariat. Galeriile Anticariat

Am stat de ploaie la d-l Grumăzescu, unde am efectuat următoarele activităţi:

• am pozat felina din vitrină
• am mîncat prune
• am ascultat poveşti vesele despre următoarele persoane: nepoţii d-lui Grumăzescu, un oarecare domn Caramitru, o ţigancă de lîngă catedrala din Strasbourg şi alţii pe care nu-i mai ţin minte
• am bătut în neştire într-o maşină veche de scris
• am băut ceai
• am spus că "băi, ce plouă de tare!"
• am mîncat nişte fornetti(?)
• am cumpărat două vederi şi o carte ruptă

N-am terminat, mai am

Cum mă uitam eu la desene animate la televizor, mi-a venit să insist ca să conving lumea că n-am revenit, pentru că am treabă:
Şato "La Fleur Perey"
2001
Sănt Emilion gran criu
Miz ăn butei o şato.

Nu mai am, a fost ultima sticlă.

Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim

Vă rog să nu vă speriaţi, nu am revenit. Pentru plîngeri, vă puteţi adresa în continuare organelor competente.

Doream doar să subliniez în aceste momente că am consumat la prînz un vin portughez despre care nu îmi amintesc cum se cheamă, dar pe care l-am plătit, lucru pe care nu l-am uitat. Era un fel de Rioja ceva mai pervers. L-am degustat cu înghiţituri mici pînă ce, în mijlocul unei discuţii despre seriale TV descărcate ilegal de pe internet şi vizionate seara în familie, am simţit nevoia imperioasă de a scrie un roman. Dacă starea de plăcere dulce şi delăsătoare prin care însăşi variaţia indicelui CAC40 din ziua precedentă e sursă de poezie ar fi durat ceva mai mult, m-aş fi simţit în stare să rescriu într-o formă mai puţin vomitivă chiar Orbitorul cărtărescian, al cărui ultim volum mă voi simţi obligat să-l cumpăr în viitorul apropiat şi, de ce nu, m-aş fi simţit în stare chiar să zbor măcar puţin în bătaia săgeţii. Dar aşa, ieşind din restaurant, m-am mulţumit să îi ofer o ţigară primului cerşetor ce mi-a ieşit în cale şi să iau o bicicletă din staţia cea mai apropiată. Apoi am căzut pradă unui ictus amnezic.
În definitiv, uitarea e mai bună.

Complexitatea ciclomatică învinge

Aş vrea să spun mai întîi că luni am fost cu detaşamentul la nemţi ca să combatem nişte atitudini nesănătoase venite din partea unor capitalişti teutoni ordinari care şi-au băgat nasul în treburile noastre cinstite şi au făcut după aceea anumite insinuări. Aceste insinuări au totuşi un anumit fundament în realitate, dar, fiindcă idealurile noastre sînt cît se poate de nobile, a trebuit, pentru binele poporului şi înflorirea companiei, să mă transform preţ de cîteva ore în Segolène Royal şi să apăr cu mult elan principii şi idei în care nu credeam o iotă, dar care erau impuse de militanţi. În ciuda eroismului de care am dat toţi dovadă şi chiar dacă teutonii şi-au pierdut penele în luptă, detaşamentul nostru a rămas fără chiloţi. Operaţia a fost un succes, dar pacientul nu a prea i-a simţit efectele.

Oricum, cu prilejul glorioasei campanii efectuate pe pămînt inamic s-au mai prăbuşit nişte mituri în momentul în care taximetristul, pe o porţiune de autostradă cu viteza limitată la 80, depăşea cu 130, pe linie continuă, un camion.

Cred că e clar de acum că prea multe şedinţe de pionieri dăunează mult stărilor euforice pe blog. Altfel spus, locul acesta virtual s-a răsuflat în mod natural şi ireversibil cu contribuţia mea nemijlocită, fie printr-o atitudine pe care unii ar cataloga-o drept nesimţire, fie pur şi simplu prin refuzul delăsător de a bate cîmpii cu voioşie ca în vremurile bune. Este acesta un comportament demn de un adevărat pionier? Nu, dar sîntem în faţa dovezii vii a faptului că înainte n-aveam chiar nimic de făcut.
E drept ca nici cei care alimentau în mod obişnuit locul cu diverse aforisme nu mai au verva de altă dată, mulţi preferînd exprimarea solitară şi gîdilirea amorului propriu pe la casele lor. Pe scurt, şi-a cam băgat dracul coada, cu boche sau fără boche.

Adevărul e că m-am cam plictisit să mă dau rotund pe aici. :)

Mizajur:
Băăi, am închis plicul, am pus timbrul şi am uitat să mai zic vreo două. E posibil să ajung pi la Iaş mai încolo vara asta, vacans oblij. Aş vrea, dacă se poate, dacă ştiţ, să îmi ziceţ dacă în Iaş mai există acea zonă minunată unde merge tramvaiul 3 din Cucu înspre Tătăraşi. Mai întîi linia coboară într-o gaură unde se adună apa la ploaie şi mor toate tramvaiele acolo şi apoi urcă şerpuind printre magherniţe de pe timpul lui Pazvanti şi reintră la civilizaţie lîngă o piaţă. Piaţa aia nu mă interesează, mă interesează numai porţiunea de dinainte. Este încă în stare de conservare sau au construit fel de fel de modernităţi şi pe acolo? Tramvaie ceheşti mai există ca să mă urc pe uşa din spate într-unul şi să mă uit cum curge linia la vale? Că dacă nu, eu nu mai merg.

Aşa, cît despre datul rotund, observaţi vă rog că n-am trîntit uşa prea tare, că nu se ştie niciodata.

Confesiune

Am vărsat azi sînge.
În setea mea de hemoglobinoase, nu degeaba mă trag din inima Carpaţilor - buhu! - mă zbăteam în lanţ fără posibilitate de acţiune.

Mai desenam cîte ceva pe o foaie, mai ridicam ochii în tavan, mai compuneam un poem sau mă mai gîndeam la ordinea de zi a următoarei şedinţe de pionieri în care probabil că o să îl excludem pe chinez care şi-a tras ochelari de 500 de ioro, ca un exponent al burgheziei putrede ce este.

Deodată, directorul general mă dezleagă şi îmi spune: attaque! Şi atunci am mers direct la carotidă. Englezul a căzut jos în sala de şedinţe horcăind din gîtul sfîşiat. Avea un gust cam fezandat, oricum arăta de ca şi cum nu făcuse duş de măcar o săptămînă. Suedezii care veniseră cu englezul, simţind miros de sînge, au început să-l sfîşie şi ei cu mîrîituri. Numai prietenii nemţi ai anglişului urlau de pe margine a pustiu sub luna plină ce tocmai apăruse nu ştiu de unde pe tavan.
Acum că sînt sătul, dintr-un fîlfîit de aripi mă urc direct pe calorifer, mai trag un mieunat drăgălaş şi mă culc.

Me dicen el clandestino

O trupă sudamericană cînta cu foc la fluiere, chitări şi tobe într-un culoar de la metrou. Muzica lor săltăreaţă se pierdea departe în hăţişul tunelurilor. Cu poncho-ul pe umeri, cu faţa smeadă şi părul negru lung, fluturînd în curentul de aer din tunel, mă prelingeam şi eu singuratic laolaltă cu marea de oameni, visînd la întinderi nesfîrşite de pampas şi la coamele albe ale Anzilor din depărtare.

Armata ordonată de cadre în costume şi cravate în mijlocul căreia mă aflam pe o scară s-a pornit să execute un dans ritmic pe vîrfurile pantofilor lucioşi. Pantalonii fluturau în ritmul îndrăcit al mişcărilor, lăsînd să se întrezărească ciorapii cu ursuleţi, servietele se bălăngăneau haotic, cravatele cu Tom şi Jerry ieşeau de sub haine. Numai coafurile date cu gel păreau neclintite. După ce un caca mare întins peste tot pe treptele scării prea înguste pentru mulţimea prezentă a fost lăsat în urmă, ţopăiala s-a oprit şi mulţimea şi-a reluat scurgerea obişnuită.

La ieşire, nişte ex-sarkozei făceau controale de identitate. N-aveam actele cu mine, aşa că a trebuit să îmi reiau înfăţişarea europeană şi am trecut neobservat.

Acolo este ţara mea

Aş fi vrut să blogherez în direct, dar nu ştiu ce avea telefonul meu 5G că nici nu vroia să audă de blogherezit. Cum dădeam să mă conectez ca să scriu nişte cuvinte de suflet, cum telefonul dădea nervos din cap şi spunea nă-nă-nă-nă-nă.
Aşa că scriu acum de acasă, unde am venit de trei minute, după ce m-am dat rotund trecînd cu Hamărul în trombă şi învăluind într-un nor de noxe pe toţi codaşii votanţi. Gazele de eşapament s-au îmbinat astfel armonios, contribuind la încălzirea globală, cu fumul numeroaselor ţigări aprinse în aşteptarea momentului fatidic al actului sacru, ştampilatul buletinului de vot.
Căci fusesem şi eu codaş cu cîteva minute mai devreme şi am remarcat că în general a fost linişte. Domnul tătic emigrant juca liniştit la pleisteişăn cu vreo 30 de oameni mai în spate. La un moment dat a trecut un nene, scrutînd coada şi strigînd ceva despre comunişti. A fost un moment unic în felul lui, deşi foarte scurt. Sînt convins că mulţi nici nu l-au remarcat. În spatele meu era un june la fel de nebărbierit ca mine, al cărui telefon l-a bătut la puncte pe al meu în sonerii. Era şi normal, al meu n-a sunat deloc, ar fi trebuit să previn pe cineva din timp să îi spun să îmi telefoneze din două în două minute începînd cu ora cutare. În faţa mea era un domn bine care conversa cu o tovarăşă cu ochelari şanel ce nu mi-a răspuns la bună ziua cînd am ajuns în spatele ei. Domnul se bucura de foarte mult respect din partea trecătorilor. Cum trecea cineva pe acolo şi îl vedea, imediat faţa noului venit se umplea de o bucurie servilă, se înclina respectuos sub înălţimea celui respectat - mic de statură, cam cît Sarko I. Vai, bună ziua, ce mai faceţi? Uite, bine mă, şi eu p-acilea la vot. Aa, păi mă duc şi eu la coadă, după colţ. Da' stai aici cu mine, păi se poate? Vai, dar nu-ndrăznesc să aspir la aşa o onoare. Hai bă, lasă vrăjeala, stai aici. Personalul ambasadei a dat mîna călduros cu contele, luînd aceeaşi atitudine umilă.

Că veni vorba de Sarko I, din cînd în cînd trecea încetişor pe stradă maşina poliţiei, din care nişte capete de foşti sarkozei - cum naiba să le mai spun acum, mişelaliomariţei sau cum?! - se uitau curioase.

Cam atît, am dat declaraţia, i-am zis tipului din comisie adresa mea pe litere, am luat buletinul, am deliberat, am pus ştampila, am suflat ca să se usuce cerneala, am pus buletinul în urnă şi am plecat. Gata.