Rostul vieții se întoarce

Îmi amintesc perfect ce melodie cînta la radio atunci cînd, după ce am dat jos zăpada de pe Hummer-ul parcat pe malul Senei, am întors cheia în contact în noaptea de început de martie de acum aproape 6 ani: cea mai frumoasă melodie din lume, melodia de la Pantera Roz, frumos interpretată de cea mai bună orchestră de jazz din lume, nu îi știu numele.

În schimb nu îmi amintesc deloc de ceea ce cînta la radio acum cîteva ceasuri, cînd am apăsat pe butonul start-stop al Aston Martin-ului, versiunea "monospace compact", parcat în același loc, după ce nu dădusem jos nici un fel de zăpadă de pe el, că nu era, dar ștergătoarele de parbriz se porniseră automat ca să înlăture cei cîțiva stropi ai unei burnițe recente, făcîndu-mă să mă gîndesc că trebuie să le schimb, ștergătoarele, pentru controlul tehnic din curînd.

Băt, eniuei:

Now here's the meaning of life. It's nothing special:
"Try to be nice to people. Avoid eating fat. Read a good book now and then. Get some walking in. Try to live together in peace and harmony with people of all creeds and nations."

Era să uit: Să fie într-un ceas bun!

Fără titlu

Rar am o cască la îndemînă să ascult ce cîntă acolo așa că nu prea îmi plac filmulețele youtube, vimeo, etc incluse în pagini de blog, chiar acompaniate de cîte o propoziție scurtă. Îmi închipui de fiecare dată că e vorba de ceva deosebit.

Simt totuși nevoia să recomand și eu, pentru că mi-au plăcut, niște filme pe care le-am văzut în ultimele săptămîni :

- Cui îi e frică de Virginia Woolf
- Unchiul din America
- Tokyo monogatari (Tokyo story, Voyage à Tokyo, etc)

Ultimul din listă e așa de fain că ... (aici nu știu să mai zic mare lucru, nu mă pricep).

Nu știu unde naiba au stat ascunse filmele astea pînă acum. Sau poate că bine că au stat ascunse, că așa poate că le-am văzut la momentul potrivit.

Basme populare

A fost odată Făt Frumos care pedala de zor, gîfîind, pe bicicleta năzdrăvană. La un moment dat veni din urmă o ceată de zmei pe biciclete din fibră de carbon și se postă la cîțiva centimetri în spatele lui. Răsuflarea fetidă din ceafă a zmeilor îl făcu pe Făt Frumos să gîndească așa:
- Fir-ați voi să fiți, măi zmeilor, cît e drumul asta de lung și de lat, pe mine v-ați găsit să mă împingeți? Da' nu v-ați gîndit voi oleacă la ce se poate întîmpla dacă îmi iese ghionoaia în față și trebuie să frînez?
Gîndind așa, Făt Frumos luă optimist bidonul pe jumătate plin de o solutie cu apă, EPO și zahăr în proporții numai de el știute și îl aruncă în spate. În urma lui se făcu o mocirlă din care crescu de îndată o vegetație din aia ca în Avatar. Jumătate din zmei rămaseră împotmoliți cu roțile în mocirlă și fură devorați în scurt timp de animalele fantastice care trăiau acolo. Cealaltă jumătate își continuă liniștită drumul în urma lui Făt Frumos, care gîndi așa:
- Alelei feciori de lele! Văd că nu v-ați liniștit, măi! Dacă apare din dreapta Muma Pădurii și trebuie să execut o manevră de ocolire?
Gîndind așa, Făt Frumos scotoci în buzunarele de la spate ale tricoului său respirant unde găsi o pompă de bicicletă pe care o aruncă în spate. În urmă începu din senin să sufle un uragan cu precipitații acide care dezintegră o parte din zmeii rămași iar pe restul îi înfipse în țepușele gardului hipodromului din apropiere. Numai unul dintre ei, mai răsărit, tartorul zmeilor, cu bicicletă Pinarello care făcea zvrrr-zvrrr la fiecare tur de pedală, scăpă din încleștarea cu stihiile naturii și își urmă neperturbat drumul, suflînd miasme în ceafa lui Făt Frumos.
Acesta din urmă gîndi așa:
- Hait, pîn-aici mi-a fost. Acum să mă văd pe unde scot cămașa.
Gîndind așa, Făt Frumos se scobi în urechea stîngă, unde nu găsi nimic, apoi în urechea dreaptă, unde iar nu era nimic și, mirat, își aminti că făcuse de dimineață un duș pentru ca să nu se facă de rușine în cazul în care ajunge din nou la urgențe, așa că era curat în urechi. Nu îi mai rămăsese decît o singură soluție. Duse mîna dreaptă la nas, se aplecă abil într-o parte și suflă cu putere, apoi își scutură viguros mîna. Vîntul năpraznic spulberă mucii astfel expulzați drept pe ochelarii galbeni ai zmeului zmeilor care fu lipsit astfel de vedere.
Acesta, înainte de a cădea, nu mai avu decît un singur lucru de spus:
- Fait chier!
Ș-am încălecat pe-o șa Italia și v-am spus povestea așa.

Moș Crăcilă

Momentul în care am trecut de kilometrul 15,26 mi-a provocat o strîngere de inimă și o crispare pe ghidon, urmate de o deviere imperceptibilă de la linia dreaptă pe care o urmam. Totuși, la ora aceea, plutonul fruntaș încă nu se trezise iar pe circuit se aflau doar 3-4 insomniaci care se luptau cu vîntul potrivnic, dintre care unul se făcea că muncește la 20cm în urma mea de a trebuit să îi fac semn din claviculă să mă mai slăbească. Așa că toți kilometrii pînă la al 35-lea, cînd am decis să mă opresc, au decurs doar cu fîșîitul permanent al aerului în urechi și vederea repetată a fetelor (sau băieților, nu era prea clar) cu picioarele dezvelite mult prea mult și care mă aplaudau la fiecare trecere prin dreptul lor, la intersecție la Longchamp.

Greu, nu ajunsesem nici măcar pînă la Suceava!

Mai înainte, la birou, o distinsă doamnă și colegă cerea păreri dacă nouă, băieților, ne-ar plăcea să primim cadou un bilet la un spectacol din acelea cu femei nude cu picioare lungi și cu pene înfipte în posterior de pe la Crazy Horse sau Moulin Rouge, că ea asta se gîndește să-i ofere distinsului ei soț de Moș Crăciun.

Maree

Am dus bicicleta la reparat. Moșul care trebăluia la atelier, după ce și-a țuguiat buzele la vederea defecțiunilor și după ce s-a interesat de contextul accidentului, mi-a făcut o remarcă foarte plăcută urechilor și dătătoare de speranță: dacă n-ați fi avut cască, ați fi fost la cimitir. Sper ca într-o săptămînă bicicleta să fie ca nouă ca să pot să iau un preț bun pe ea.

Pînă atunci stau într-o rînă, rîna dreaptă, pe malul mării și cuget.

A fost o vreme cînd marea însemna pentru mine un loc de departe, de foarte departe, unde îmi suna trenul accelerat în cap 24 de ore cel puțin. Trenul accelerat în chestiune oferea măcar privilegiul că trecea pe lîngă plaja de nudiști de la Eforie, prilej de chicoteli și de discuții prelungite în scara blocului după întoarcere. Marea mai însemna și obligația de a merge la plajă, aglomerația inimaginabilă de cearșafuri, obligația de a face baie în apa în care mai plutea cîte un cocean de porumb sau chiar cîte un caca, salteaua gonflabilă "Barum", țîțele nemțoaicelor (asta-i chiar nesîmțîtă!), jocul Titirobil, uleiul bronzol, Pepsi la 7 lei din care îmi amintesc doar coada, minicarul, Sandu pozarul, mașinuțele de la Luna Park, tricoul cu scrisuri care s-au dus la prima spălare, salba de hoteluri care acoperea orizontul, terasele cu muzica lor stridentă din repertoriul național și internațional, bere cu apă și grătare mici și scumpe, coada de la agenția de voiaj CFR cu 10 zile înainte de întoarcere. Alte vremuri, alt farmec.

Iar acum stau cu gluga de la hanorac pe cap pe o plajă aproape goală. În spate e o dună de nisip. În stînga se ridică niște stînci de granit, în dreapta e o insulă. În zare se vede un far. E soare. Bate o briză nu foarte caldă, cam ca de sfîrșit de octombrie. Niște copii se scaldă mai departe sub obiectivele aparatelor foto ale părinților, și ei îmbrăcați cu cojoace. Marea e furioasă și se retrage încet, cîțiva colți negri ies din apă, departe de mal. În vreo două ore se va putea ajunge pe jos la ei. Prin față trece un nene plimbînd deasupra nisipului un detector de metale. Ieri am cumpărat un hîrleț sănătos de la magazinul de hîrlețe iar acum sînt strigat din cînd în cînd: papa! și mor de plăcere.

Dacă vrei cu adevărat, poți

Hotărât lucru, luna asta era predestinată a fi luna recordurilor: aveam deja 350km cu bicicleta, scrisesem deja 3 posturi pe blog și iată-l și pe-al patrulea. Era ceva anormal la mijloc.
Începusem cel de-al 16-lea km din dimineața asta și carburam bine cu șaua reglată la milimetru și roțile umflate exact la presiunea optimă. Era o vreme splendidă, călduț, cu soare și fără vânt, été indien. Înaintam bine, cu fiecare tur de pistă îmi îmbunătățeam media orară, ajunsesem cam la 33km/h, cu maximuri de 45, sub 25 nu coboram și nu simțeam nici urma de oboseală. Se vede treaba că EPO-ul din biberon își făcea efectul cum trebuie, în timp ce performanțele mele erau publicate în timp real pe twitter. Depășeam fără efort pe toți obezii de pe circuit, ba chiar îndrăzneam să țin ritmul cu plutonul fruntaș. Tare bine e să profiți de apelul de aer al unui stol zumzăitor de biciclete de carbon! Eram într-un fel de beție inexplicabilă și îngrozitor de agreabilă, cam ca atunci cînd îți mângâie cerul gurii Pessac-ul preferat. Eram călare pe cai mari, ziceam că azi fac suta. La un moment dat mi-au ieșit niște funduri grase în față, am dat să le evit, plutonul fruntaș mă înghesuia din stînga, fundurile grase și încete din dreapta iar în imprudența mea am crezut că merge. Nu îmi mai amintesc decît cum casca a lovit cu zgomot asfaltul și vag cum în urmă s-a produs un carambol. Apoi au fost sirene de pompieri, după care m-am trezit cu mîna dreaptă pe fundul asistentei care îmi bandaja brațul stîng în timp ce mașina care face ping făcea ping. Nu mai fusesem la urgențe tocmai de ăhă, din ianuarie și chiar începuse să îmi fie dor de personalul medical. Apoi au mai adus pe vreo doi bicicliști tot de acolo, dar nu din același accident, cică zilnic au măcar un caz iar ca azi a fost o zi exceptională.

Acum vine partea cu morala:
- casca m-a salvat de la ceva nasol, înainte obișnuiam să râd de căscați
- imprudența se plătește scump
- mâna dreaptă e foarte utilă

Părți bune pentru mine, pentru dușmani nu știu:
- aim ălaiv
- bine că e stânga și nu dreapta
- sunt scutit o lună de zile să văd mutrele care îmi mănâncă ficații în diverse ședințe. Poate așa îi uit.

Un adidas torșăn, ce mai!

Întîmplări în josul turnului

Vîntul rece se strecura furtiv în spatele lentilelor ochelarilor acoperiți parțial de cozorocul șepcii de fidelcastro în timp ce călăream ridicat în scări pe pasarela bulevardului circular. Vîntul nu numai că era rece dar, ca în fiecare dimineață, aducea cu el mirosuri îmbietoare de pește și legume sleite rămase de ieri și care tocmai erau recondiționate pentru masa de prînz la cantina din apropiere. Așa că vărsam lacrimi amare și îmi venea să vomit.

Soarele era deja sus iar în parcarea de biciclete de jos o găsii răvășită pe doamna de la marketing care plîngea de i se rupea cămașa de pe ea. Cum lacrimile nu mi se uscaseră încă iar dezgustul pe care îl simțeam îmi dădea un aer de om plin de compasiune, m-am trezit cu lacrimile-i șiroind pe pieptu-mi de aramă rece, ceea ce îmi dădu o expresie a feței și mai compătimitoare ca la început. Mi-a povestit atunci printre sughițuri cum totul a început cînd i-a sărit lanțul de la bicicletă acum vreo săptămînă în timp ce venea la birou și a trebuit să se ungă peste tot ca să îl monteze înapoi, aplecîndu-se în cele mai inconfortabile poziții, iar în jurul ei se făcuse un cerc de djeunși ce profitau de spectacol, doamna de la marketing avînd obiceiul să poarte pantofi cu toc și minijupă. Vreo două zile după i s-a spart un cauciuc și a trebuit să vină pe tocuri 3km pe lîngă bicicletă cu un alai de djeunși în urma ei. A dus bicicleta la reparat la magazinul din apropiere. Credea că seria se sfîrșise cînd, a doua zi, după ce și-a terminat ziua de lucru și a trebuit să plece, bicicleta nu mai era la locul ei, fiind furată de hoți. O legase cu antifurtul subțirel  pentru care avea deja cheița pe care i-o împrumutasem cu aproape un an înainte și pe care i-l făcusem cadou că nu îmi mai trebuia deoarece îmi cumpărasem U. Vai și amar și ău și începu să mă bată cu pumnii cu disperare că de ce i-am dat așa antifurt bicisnic, că bicicleta aia avea valoare sentimentală, etc! Trebui așadar să se ducă din nou la magazin să achiziționeze o altă bicicletă mai frumoasă și mai trainică decît prima, dotată cu scaun de bebe și un U trainic ca să nu i-o mai fure nimeni. Numai ce-a legat bicicleta cu U-ul, s-a întors puțin cu spatele și scaunul de bebe a și dispărut, după care am apărut eu.

Asta a fost dimineața. Acum a sunat alarma de incendiu și a trebuit să coborîm pe scări 7 etaje. Ușile de la fiecare birou s-au închis automat cu zgomot. De jos, văd cum flutură o eșarfă la etajul cu marketingul.

U

Mi-am cumpărat bicicletă de carbon pentru sîmbătă și duminică, plus costumația de clown aferentă. Am niște forme foarte grațioase, mai ales acum, cînd mare parte din grăsime s-a transformat în masă musculară! Invit pe oricine dorește să asiste la spectacol să se prezinte travestit la ore neobișnuite pe marginea șoselei din Bois de Boulogne, unde evoluez atunci cînd nu sînt în competiție. Momentul cheie este atunci cînd sug apă îmbogățită cu zahăr și unele substanțe ilicite din biberonul "Tour de France", iar unghiul cel mai bun este cu mine trecînd prin dreptul soarelui, cu niște stropi de sudoare multicolori picurînd cu încetinitorul printre raze. Unele fane leșină călcîndu-se în picioare atunci cînd încearcă să prindă bidonul vid pe care îl arunc în șanț după folosire. Nu îmi mai este astfel rușine de cîte ori îi întrec cu o medie orară extraordinară pe directorii de firmă obezi care pedalează în coada haitei.

În paralel, ascultînd sfaturile pe care le-am primit în trecut, mi-am cumpărat și un U din kryptonită pentru bicicleta veche, cu care merg la lucru. I-am sporit astfel valoarea materială cu 50%, valoarea masei cu un kil jumate, valoarea sentimentală inestimată fiind astfel prezervată. De asemenea, am scrijelit cu migală pe cadru un blestem pentru cei care, în ciuda măsurilor excepționale de protecție, s-ar gîndi totuși, cu ajutorul unui fierăstrău electric, să îmi fure bicicleta legată sub ochiul vigilent al camerei de luat vederi din josul turnului de birouri.

Diverși

Gesù e italian torinez venit in Franța pentru studii acum cîțiva ani și rămas din motive economice. Acum e parizian convins, are bicicletă fixie Mercier, un apartament cu două camere de 30mp în Marais. A adus la birou un Bialetti cu care prepară zilnic cafea pe bune. Cînd e așezat la calculator are tot timpul o cască în ureche prin care ascultă pe web radiouri italiene. Vorbește zgomotos cu mamma la telefon, porca miseria, bruta bestia. Se consideră ironic un imigrant borît, are un complex asemănător cu al românilor. Probabil că de aceea mă înțeleg bine cu el. Cîteodată trage pîrțuri cînd sîntem la cafea și miroase cam urît.

 F. e lionez venit la Paris cu studii și rămas aici nu se știe din ce motive. F. are accent de lionez, normal. E șef de proiect. E fan de rolex-uri, joacă Starcraft, vorbește ironic în permanență și face numai glume porcoase. Adesea rîgîie fix în fața săracei P. cînd sîntem la cafea. Miroase cam urît.

D. nu se știe de unde vine, cred că e parizian de mai multe generații dar se revendică din generația Y. E un enciclopedist care le știe pe toate iar orice faci tu e egal cu zero. Cînd mergi să îi pui o întrebare, trebuie să te pregătești cu cel puțin jumătate de oră înainte și să o formulezi în cei mai umili termeni cu putință. E ubuntolog, printre multe altele (javaolog, nosqlolog, androidolog, antiaifonolog, etc). Oamenii sînt de două categorii: trouducs și fetele sexy care trec prin birou cu cîte o întrebare. De altfel, șefii au înțeles cum merge treaba și îi trimit numai fete sexy să îi pună întrebări. Este și oenolog, deși e mare amator de meniuri de la Quick și MacDo. E celibatar și aleargă la prînz cu fetele sexy de mai înainte, în speranța unei deschideri. Fetele se pregătesc pentru maraton iar el are burtică și ajunge de fiecare dată extenuat cu 10min în urma lor. Cînd se așază la calculator, se descalță de bocancii de munte, își scoate ciorapii, îi scutură puțin după care îi bagă în bocanci întru conservare. Rămîne așa toată ziua. La început miroase cam urît dar, cu timpul, te obișnuiești.

Post nerecomandat. Rog discreție.

Anumite restaurante din România se caracterizează prin:

- meniul voluminos învelit în imitație de piele ce cuprinde o varietate impresionantă de grătare cu cartofiori prăjiți și cîteva supițe (de văcuță, de burtică, rădăuțeană) , castraveciori murați cu sifon, iar de băut șampanie Angelli cu gust de căpșună și vinul casei, supranumit și "Surcica", foarte bun
- niciodată nu știi cît ai de plătit întrucît prețurile la cele 50 de feluri de grătar sînt date la suta de grame. Restaurantele care se respectă dau prețurile la 150 de grame.
- deși maxim trei mese din sala uriașă frumos împodobită cu lambriuri și termopane ultimul răcnet sînt ocupate de niște cupluri cîntărind fiecare însumat 250kg, savurînd cu zgomot și grăsime sub nas grătarul din farfurie, chelnerița, în uniformă, trece de fiecare dată grăbită, evitîndu-ți privirea și dispărînd nu se știe unde fără să ai timp să-i faci semn.
- doi floricei intonează cu dor cîntece de voie bună, de aude toată valea - "fac și băieții o probă"
- la o masă stă însuși Șeful care negociază meniul nunții cu socrul mare și domnul mire care trage ocheade dulci domnișoarei mireasă, mai retrasă și înroșită toată
- după o jumătate de oră de stat, dai comanda chelneriței, foarte mieroasă, care se apleacă să te audă mai bine, cu mîinile pe genunchi - "vai, am crezut că v-a luat-o altcineva"
- după alte trei sferturi de oră vine și ciorbița într-o troacă ce cuprinde cam un litru de lichid
- după alte nenumărate minute apare și grătărelul, o jumătate de porc în farfuria celui mai mic dintre comeseni, să mănînce și el, săracu', tare mai e slab
- nota de plată este adusă ceremonios într-un carnet învelit în aceeași imitație de piele ca meniul, ornat frumos cu un "să vă fie de bine" încrustat cu litere aurite

Povestea pedalei

Ce poate fi mai plăcut decît să stai pe terasă la Cancale Port-Mer, cu un ochi în zare spre Mont Saint Michel și cu altul căutînd fiecare zvîcnire a celor șase stridii numărul 3 abia desfăcute în farfuria de pe masă? Mi se va reproșa că nu e sezonul la stridii, dar nu contează, azi sînt opac la stricătorii de ambianță.

Poate mai fain decît atît e să te scoli dimineața pe la 6, să verifici vremea (dacă-l prind pe ăla care furnizează starea vremii pe aifon, îi rup picioarele), să îți pui pantalonii scurți mulați și cu fundul îngroșat care îți conferă o siluetă ridicolă în ciuda fizicului care ar da pe spate orice admiratoare în condiții normale, să te încalți cu papucii aia care adaugă mersului un farmec discret ce aduce de departe cu mersul cu clăpari de schi, să îmbraci tricoul acela făcut dintr-un material respirant de înaltă calitate care începe să miroase la început ușurel a plastic și în scurt timp puternic a altceva, făcînd ca înaintarea să se petreacă în mijlocul unui roi de muște năucite de frigul dimineții, să îți pui pe cap casca aceea cu frumoase culori vii care ameliorează aerodinamismul, securitatea și accentuează ridicolul siluetei care o poartă, alături de ochelarii galbeni, de lăcustă și să încaleci armăsarul cu două roți pe care l-ai vrea din fibră de carbon, dar nu e, ca să pornești vesel, într-un ritm alert pe șoseaua ce trece pe malul mării, mînat de un vînt tăios care a călit de-a lungul secolelor generații întregi de corsari. Din cînd în cînd trece în sensul celălalt cîte un nebun echipat cam la fel, dar cu alte culori, la fel de vii. Schimbi cu el un bonjour politicos, apoi depășești pe altul care se chinuie să urce o pantă ușoară cu o bicicletă subțire subțire înfiptă bine între niște fese mari. La vreo 5km mai încolo te saluți cu doamna de la marketing care s-a oprit să își umfle roțile prea solicitate. După vreo 20 de km o pedală începe să se crape ca pedeapsă că nu i-ai oferit doamnei de la marketing asistența cuvenită. Începe și o ploaie fină, moment în care decizi că e bine să te întorci. Ploaia devine aversă, apa curge șiroaie prin fantele căștii, picioarele fac cleafa-cleafa în papuci, impermeabilul respirant pe care l-ai prevăzut nu mai respiră, toate muștele s-au refugiat în el deși ești la fel de ud în interior ca și în afară. Mașina poliției te depășește printr-o băltoacă, nerespectînd distanța regulamentară de 1,5m în afara localității, ridici ochii și îi vezi pe ocupanții numeroși rîzînd la tine cu nasurile lipite de geam. Întotdeauna m-am întrebat cum pot încăpea atîția sarkozei într-o singură mașină.

Dar pedala rezistă încă și în scurt timp iese din nou soarele.

Zen

Am scos din pungă lopățelele, găletușele și o greblă mică ce-o aveam. Apoi m-am pus frumos pe lucru, am clădit mai întîi un dig suficient de înalt pentru valuri de 5cm, după care am construit cu găletușa niște clădiri aliniate în spatele digului. Cu grebla am încropit în jurul lor o frumoasă grădină zen.  M-am așezat atunci pe o rînă, contemplîndu-mi satisfăcut creația, compunînd haiku-uri și meditînd la viața veșnică și nemurirea sufletului. După o vreme, luna și poate soarele s-au aliniat favorabil, așa că marea începu să urce văzînd cu ochii. Și a tot urcat pînă ce un val mai îndrăzneț a năruit digul meu cel trainic. Alte valuri ce au urmat au mîncat treptat grădina mea zen și ce mai construisem eu pe acolo.
Un băiat de vreo 5 ani care era în apropiere spuse:
- Regarde, papa, Fukushima!

Cu ciocul mic
marea ciugulește
lent.

Moment poetic

Obeliscul leilor e tot acolo, lîngă tei. Alături, între flori, e înfiptă o pancartă din tablă îndoită și scorojită. Pancarta e înclinată. Pe ea, alături de însemnele Uniunii Europene și ale Romaniei, stă scris numele monumentului și cîteva cuvinte despre anul și evenimentul de care sînt legate construcția lui. Piatra galbenă e cariată, tencuiala cu care au fost lipite blocurile de piatră se cojește iar leii au nasurile ciupite. De la clădirea muzeului aflat la vreo 50m pleacă în diagonală un cablu care se oprește într-un difuzor instalat sub obelisc, între posterioarele celor patru lei. La difuzor se aude cum cineva recită poezii pe un fond muzical ce se vrea calm și înălțător. Lumea e multă la promenadă, covrigii calzi cu susan cumpărați de vizavi de la chioșcul de la rond sînt neschimbați, iar perechi de studenți se sărută pe bănci mai ferite. Din cînd în cînd se aude huruitul unui tramvai care coboară în goană înspre Universitate. Soarele stă să apună printre niște copaci înfloriți din spatele lui Creangă iar copiii își murdăresc mîinile, jucîndu-se în bazinul mizerabil și gol artezienei de pe aleea principală dinspre ieșire.

De prin țară adunate

M-am întors de curînd dintr-o scurtă călătorie inițiatică în România. De ce a fost inițiatică, nu vreau să vorbesc aici pentru că mi se pare indecent, așa cum mi se pare indecent să plîngi moartea cuiva pe un blog sau să faci cont pe facebook și pe flickr la nou născuți.

Dar, dincolo de toate, am rămas cu anumite imagini din această călătorie, imagini din care nu doresc să trag nici o concluzie ci doar vreau să le înșir aici ca să nu le uit.

Am rămas surprins, ca de fiecare dată, de lipsa de spirit analitic a unor oameni pe care îi credeam în stare de mai mult, adică oameni cu școală și servici. E foarte greu, dacă nu imposibil, să scoți de la ei vreo concluzie sau vreo judecată care să semene și a altceva decît a "ai văzut ce bine le-a zis-o?". Am avut senzația că tot ce auzeam era o repetiție fără sfîrșit a unor formule de la televizor.

Că veni vorba de televizor, acesta stă în case în permanență aprins și dat pe un canal de știri de unde se poate afla fără întrerupere, pe marginea unor fapte diverse, despre ce se mai întîmplă rău în sistemul sanitar.

Am luat un taxi din aeroport  ca să merg în București. Din goana mașinii am găsit că bd Kisseleff e frumos, chiar foarte frumos.

Am luat un taxi să mă duc din București la aeroport. Taximetristul mi-a reproșat că nu am cerut la telefon mașină cu vinietă, dacă tot vreau să merg la aeroport. Ajuns la destinație, am plătit omului prețul cursei și, drept la revedere, am primit o înjurătură. Am încercat să vorbesc cu el ca să înțeleg de ce și, după codeli multiple, am înțeles că mi-a reproșat micimea bacșișului.

Am auzit peste tot o sumedenie de sonerii de celulare. E ceva nemaipomenit cu celularele astea, au sonorul dat la maxim, melodiile sînt mereu surprinzătoare, toată lumea e cu telefonul la ureche și vorbește foarte tare și încrîncenat (de fapt cred că "încrîncenat" e cuvîntul care exprimă bine starea multor fețe văzute) astfel încît să se poată auzi conversația de oriunde: din capătul celălalt al vagonului de intercity, al autobuzului, al avionului care rulează spre pista de decolare, de la trei mese distanță la McDonald's-ul Gării de Nord, în sala de așteptare a spitalului în care vorbesc înghesuiți la celular o sumedenie de oameni stresați de boală. Din toate conversațiile surprinse, am putut extrage cu ușurință două subiecte principale: banii și boala.

Am băut vin roșu demi-dulce, nu mai știu ce fel, oricum deosebit. Era cît pe ce să beau și vin la pet, tot foarte bun.

Toată lumea m-a tutuit. Cred că arăt a adolescent. Nu vorbesc aici de cei pe care îi cunosc de multă vreme și cărora le permit lucrul ăsta, ci de cei care mi-ar fi datorat un minim de politețe: controlorul din tren, vînzătorul de la barul din tren care s-a arătat supărat că am întors pe toate fețele mizeria de sandwich pe care dădusem echivalentul a 3 euro, vînzătoarea de la farmacie, puștoaica ce vindea la McDonald's care m-a și repezit că nu înțelegeam nu știu ce, polițaiul de la pașapoarte etc. Am încercat să vorbesc eu cu ei cu dumneavoastră dar rezultatul a fost că m-am simțit eu inferior lor. Parcă pronumele de politețe ar fi dispărut cu desăvîrșire din limbajul curent!

La spital, pe coridorul de lîngă laboratorul de analize se înghesuie o grămadă de oameni. Există scaune pe care se poate sta, dar toată lumea stă buluc în fața ușii. Nici n-are cum altfel, nu există numere de ordine. Din cînd în cînd ușa se deschide, lumea se agită brusc, încercînd să plaseze foaia de trimitere infirmierei ce tocmai a ieșit. Aceasta adună vraiște foile și explică răspicat oamenilor că îi strigă ea cînd le vine rîndul.

La ieșirea din țară mi-a controlat pașaportul o milităreasă. S-a uitat îndelung în el, apoi îndelung la mine, iar în pașaport, după care a tras un rînjet cu subînțeles. Era atît de subînțeles încît eu n-am înțeles nimic și am ridicat întrebător ochii. Mi-a zis așa:

- Domiciliul Franța, aha ...

- Da, sînt niște de ani de cînd stau acolo.

- Înseamnă că ai ales bine.

- Nu mă pronunț ...

- Înseamnă că nu știi ce e pe aici ...

La care mi-a trîntit pașaportul cu obidă și m-a lăsat să trec.

Apoi am negociat cu echipajul și am obținut loc la business. Nici șampania nu mai e ce a fost.

Pingouin