Azi am înotat cu băiatul mieu printre bancuri de pești colorați: verzi, galbeni, negri, roșii, vărgați alb-negru, galben-verde, cu dungi orizontale sau verticale, cu botul lung, cu botul scurt sau așa și așa, mai mici, mai mari sau așa și așa. Am văzut și o "lotte" din aia urîtă făcînd un nor de nisip. Mai erau și niște grupuri de sepii care înotau staționar aproape de fundul apei și o tăiau scurt fără motiv aparent. Și mai erau și stele de mare. Eu eram cam panicat că ba îmi intră apa în ochelari, ba că îmi intră apa în tub și o să mă înec, mai ales că eram departe de mal, dar Mat era ca un pește colorat. Bine, îi mai dădeam cîte un ghiont să nu se mai bage atîta în mine, dar eram mîndru tare de el. Ți-am mai spus cît de mult te iubesc, măi băiete?

Anul biciclist 2014 se încheie cu imaginea familiei de mistreți care a traversat strada neregulamentar în fața mea, speriindu-mă de-a binelea. Dar și ei erau speriați. Unul dintre adulți cu coama fremătînd în bătaia vîntului și doi purcei vărgați au zbughit-o pe lîngă gardul livezii de vizavi și s-au pierdut departe pe cîmp. Celălalt mistreț adult, cu alte două progenituri au început să izbească panicați, în tăcere și cu toată puterea în gardul livezii, pînă l-au rupt, ca să fugă alandala printre meri și să rupă gardul prin partea cealaltă iar apoi să se piardă și ei pe cîmp. După o vreme, a mai apărut un purcel care căuta restul trupei și a luat-o și el prin spărtura din gard după ce a încercat să rupă fără succes în altă parte. Ceva mai încolo, la o intersecție, un nene cu pușcă scruta cu binoclul grupul de animale care se îndepărta înspre pîlcul de copaci din zare. După ce mistreții s-au îndepărtat, a vorbit ceva rapid la telefon, după care s-a urcat precipitat la volanul utilitarei parcate alături și a plecat în trombă pe drumul ce se îndrepta înspre copaci. Ar mai fi de adăugat că, atunci, cornul sună, însă foarte puțin, dar este un banc pe care l-am mai făcut, așa că nu mai adaug nimic. E totuși o ocupație de cacao, vînător.

Lîngă circuitul ciclist de la Vincennes se adună multe ciori și diverși iubitori de animale care le hrănesc. Păsările au devenit foarte îndrăznețe și vin și se așază pe umerii oamenilor ca să le mănînce din palmă. Acum cîteva zile nu era nimeni cu mîncare pentru ciori. Așa că, acestea s-au apucat să se ia la întrecere cu nibalii și contadorii din pluton, zburînd aproape de sol printre roțile bicicletelor lansate cu 40 la oră. Un cioroi mai îndrăzneț s-a așezat finuț pe casca unuia dintre cicliști. Întors cu coada la drum, a desfăcut cu ciocul fermoarul rucsacului și a început să ciugulească tacticos din sandwichul găsit acolo.

Stau la umbra unui cocotier și scriu rîndurile de față. Sînt 28 de grade la umbră, tot atîtea în apă și Diamantul se vede frumos în soare. Am mîncat și a mai rămas niște rom vechi pe fundul paharului. Mă gîndesc că poate dă o pală de vînt și îmi cade o nucă din aia în cap, vai de mine și de mine. E bine.

Stăteam la masă într-o crîșmă comunistă unde de regulă se țineau petreceri pentru nunți, botezuri și praznice, frumos ornată cu lambriuri, cu termopane noi. Un televizor cu tub, cu sonorul închis, colora atmosfera cu un canal cu videoclipuri. În capătul celălalt al sălii lugubre și goale, aproape de estrada guriștilor, pe care nu se aflau decît tobele și stativul orgii Yamaha, poposise orchestra unui ansamblu folcloric din Cîmpulung sau din Gura Humorului sau poate din Calafindești, nici nu contează. Tocmai mîncaseră, obosiți după parada folclorică de pe străzile orașului. Încă mai aveau costumele populare pe ei și stăteau lăbărțați pe scaunele de care erau rezemate acordeoane, viori, țambale și ce mai aveau ei pe acolo. Toată ziua cîntaseră la fiecare intersecție, ca la înmormîntare, perle din folclorul național, spre bucuria spectatorilor de pe marginea drumului. Iar acum își trăgeau și ei sufletul după o ciorbiță rădăuțeană sau de văcuță. Unul dintre ei își ridică vioara plictisit și începu să o gîdile ușurel cu arcușul cam ca un trompetist negru în lumina lunii pe pervazul unui apartament insalubru din Detroit din timpul prohibiției. Gîdilitura deveni după un timp o tînguire lungă de jale, de cătănie și de înstrăinare. Colegii lui care discutau în șoaptă se opriră treptat, iar apoi unul dintre ei își ridică acordeonul și începu să îi zică încetișor și el, apoi i se alătură țambalul, vioara 2 și un fluier. Și, fără să îmi dau seama, am rămas așa, cu cotletul rece în farfurie și grasa caldă în pahar, cu un nod în gît și cu ochii pe punctul de a se umezi. N-am reușit niciodată să aflu ce melodie au cîntat ei atunci și cred că e mai bine așa, rămîn astfel cu amintirea unei senzații de bine.

M-am nimerit între două trenuri în gară la Défense. Era sîmbăta după amiază, ceva grevă și trenurile erau puține. Era lume multă și, în mod ciudat, nu era vacarm. Un negru cu o chitară cînta pe peron și se auzea de departe. Și suna așa de frumos chitara aceea și avea o voce așa de caldă că lumea se oprise, ascultînd. Chiar și niște golani veniți de pe undeva de la Cergy încetaseră să își mai agite cozoroacele întoarse. Începuse și mie să mi se pună un oarece nod în gît. M-am uitat în jur și am văzut cum unii chiar murmurau cuvintele, înmuiați. După ce m-am urcat în tren, am scos aifonul și am găsit imediat:
Viens voir les comédiens
Voir les musiciens
Voir les magiciens
Qui arrivent
Acum că știu și am ascultat melodia originală, e nasol.

Mai înainte, la toaletă, m-am intersectat cu un tip, mare network engineer, linuxar de excepție, admin între admini. Intra în încăperea tronului cu un iPad în mînă. Am omis să îi spun că tocmai se terminase hîrtia igienică.

Am spart pușculița și mi-am cumpărat niște ochelari de soare cu 20 de euro de la magazinul de sport. Sînt niște ochelari un pic mai speciali care se pun peste cei de vedere și acoperă integral ochii. Nu-s ei așa de frumoși dar astfel pot să spun în sfîrșit "adio, lacrimi!" dar și "adio, găuri nevăzute din asfalt!". În plus, lentilele sînt făcute dintr-un plastic polarizat. Astfel, cînd îi port, lumea îmi apare ca într-o fotografie pe peliculă Fuji. Verdele este mai verde, roșul e mai roșu, albastrul cerului e perfect iar de galben nu mai spun. Pentru daltonistul ce sînt este o eliberare. Mă simt dintr-o dată învăluit de optimism. Ar trebui să port ochelarii și la birou, cred că m-ar ajuta foarte mult.

A fost o vreme minunată sîmbătă. Vîntul bătea slab dinspre sud, un abur lăptos se ridica ușor de pe Sena la Conflans, biserica lui Van Gogh de la Auvers se profila liniștită pe cerul albastru saturat și lanul de grîu cu ciori era acoperit cu o iarbă incredibil de verde. La Beauvais, catedrala renovată începea să își recapete patina gălbuie. Apoi, departamentala șerpuia prin cîmpie pînă la Crevecoeur le Grand, unde am luat un sandvici de la bulangiul instalat într-o casă de un galben țipător. Șoseaua intra apoi înspre Amiens în departamentul Somme, printre cimitire din primul război mondial. Nici n-aș fi zis că pe acele cîmpuri liniștite și atît de frumos colorate se murea pe capete acum o sută de ani în tranșee.

Într-unul din rarele pîlcuri de copaci prin care am trecut, am văzut o veveriță care dormea liniștită cu labele în sus pe marginea drumului. Arăta frumos cu blana ei roșcată și burta de un alb imaculat. Capul îi era strivit fără îndoială de o mașină de care nu putuse să se ferească.

După ce am umplut căruciorul cu diverse obiecte, unele comestibile, altele nu, m-am așezat la coadă la casă. Cum îmi așteptam rîndul să plătesc, veni așa, nu știu de unde, un miros greu. M-am scărpinat la nas, mi-am verificat tălpile papucilor, am mirosit-o discret pe fiică-mea, m-am uitat roată și am ajuns la concluzia că venea de la nesîmțîta aia de la coada de alături. Am rezistat cu greu într-o poziție defensivă și uitîndu-mă urît la persoana incriminată pînă ce am plătit. Am ajuns în parcare și am încărcat totul în portbagaj. M-am așezat la volan, moment în care am început să mă întreb dacă nu cumva era vreun pampers folosit uitat în portbagaj. Nu, în schimb am găsit printre provizii, cînd am descărcat totul acasă, o rotiță de brînză mucegăită ce o luasem ca să avem ceva înainte de desert.

Agilitate

E o modă acuma prin firme cu metodele agile. Cînd ți-e lumea mai dragă, pac, un post-it pe un geam, de nu te vezi bine! Sau un daily scrum, ca să te înveți minte! Și ca să fie maglavaisul complet, să-i vezi pe toți, mai ales ăia mai incompetenți, cum predică agilitatea, convinși de misiunea sfîntă cu care au fost investiți de către cele mai înalte instanțe. Azi m-am intersectat în parcarea de biciclete cu tipa de la marketing, parcă puțin mai îmbătrînită. Avea o fustă scurtă de pe sub care ieșeau niște colanți de biciclist. Cît timp am schimbat cîteva politețuri cu ea, cu niște mișcări agile și-a dat jos colanții și i-a băgat în poșetă, după care ne-am salutat politicos și am plecat fiecare care încotro.

Cum pedalam ieri, cu avînt muncitoresc, într-un grup de vreo 30 de unități ce formau o masă compactă pe partea dreaptă a șoselei, ne depăși o mașină chiar pe linia continuă. Trecînd pe lîngă noi, geamul din dreapta șoferului se lăsă în jos și doamna care ocupa locul mortului strigă lung, cam cît dură depășirea: "- Vous me cassez les couuuuuuilles!"

Într-o viață anterioară, pe timpul dictaturii și a sinistrei ei soții, într-o după amiază înnorată și gri, ne-a sunat la ușă un neam venit prin oraș cu cele trebi. Cum tot era el pe acolo, măcar să vină sa ne vadă. Cum eram noi proaspăt adunați acasă, de pe drumuri, care de pe la școală, care de pe la întreprindere, neamul nostru a fost pus și el la masă. Nu era în frigider decît niște varză fiartă cu o zi înainte, fără carne, pe care am împărțit-o frățește cu toții. Pentru cine nu își amintește, carnea nu prea se găsea prin alimentare. Am mîncat noi acolo, nu mi-a plăcut niciodată varza fiartă, asta aveam, asta mîncam. Apoi, omul a plecat în treaba lui. Am aflat a doua zi de pe la niște cunoscuți care l-au întîlnit prin tîrg că s-a dus direct în centru la rotisor, unde și-a luat un pui, pe care l-a mîncat tot, tu-i crupa mă-sii, că sărăntocii ăștia de Zdrîngi n-au avut să-i dea decît varză fiartă.

Am primit un mesaj pe Linchedin de la o domnișoară de tip Senior IT Recruiter. Citiți cu voce tare, ca să auziți ce frumos sună:

Buna Sebastian [nu mă cheamă Sebastian ...],iti scriu in legatura cu o pozitie senior-level de dezvoltare JEE- backend pentru una dintre cele mai mari platforme online din Romania.Presupune experienta cu Javascript- Angularjs si Closure, ca un nice-to-have.Esti interesat sa iti dau mai multe detalii?Multumesc, Ioana

Am cam îmbătrânit și am plecat cam demult. Ia să îmi schimb puțin poziția. Vă gritui și vă flitui.

Am fost ieri pînă la Reims. Mi-a plăcut foarte mult drumul. Prin ploaia fină se vedeau foarte frumos dealurile pe care creșteau rînduri rînduri de viță de vie. Pe crengi atîrnau, deja grele, multe multe sticle de șampanie încă mici, cu tot cu etichete, așteptînd să fie culese la toamna următoare. Gata.

Mi-am pus ghetele în picioare și am plecat în drumeție pînă pe vîrful unui vulcan activ. Mai întîi se cobora pe niște scări amenajate pe un perete abrupt într-o căldare întinsă cît vedeai cu ochii. Apoi se înainta o vreme pe un teren plat acoperit cu lavă solidă cu diverse desene și de culoare gri. Din loc în loc mai ieșea cîte un mușuroi lat de zeci de metri, format din niște bulgări de piatră poroasă roșie. Dacă nu ar fi fost niște fire de vegetație printre crăpături, aș fi zis că eram pe lună. Apoi se urca brusc pe conul principal, cu vreo 500m de diferență de nivel, în mijlocul unui peisaj ireal: diverse straturi de lavă cu forme diferite, într-o mulțime de culori, mici cratere, rîuri de piatră roșie, bulgări negri ca din lut, movile cu metal albastru scurs, grote cu mii de țurțuri verzi. Iar sus, niște plăci negre crăpate se terminau brusc și se putea cădea astfel în gol în craterul principal, adînc de vreo 200m. Cică în 2007 era plin pînă la buză de lavă clocotindă.

Om fi noi mici față de universul acela mare, cu planete și galaxii, dar mai întîi sîntem mici pe planeta asta mică. Impresionat la maxim sînt, asta e, deși mă cheamă și Gigi durul.

Astă noapte, după ce toată ziua m-am bălăcit la vreo 10 m de mal cu ochelari de scafandru și tub din acela de respirat printre mii de pești multicolori ca într-un documentar alb negru cu Cousteau de mi s-a înfundat și o ureche, am visat că stăteam de vorbă cu Marine Le Pen, o persoană foarte de treabă care mă convinsese aproape să votez cu ea.

Stau cu o "Dodo" în mînă pe verandă și mai beau din cînd în cînd din ea, din verandă. Crucea sudului se vede frumos pe cer la locul ei.

Mă gîndeam mai demult că ce mare scofală ar fi să te arunci în vid de undeva de pe o faleză și gata. Simplu și eficient. Ieri m-au purtat picioarele într-un loc interesant. Un pîrîu izvorît de undeva din pereții unui vechi con vulcanic șerpuia la vale printre niște pietre albe. Apa se aduna într-o bulboană ca apoi să țîșnească cu furie printre doi pereți de stîncă și să cadă într-un hău de vreo 200m. M-am întins pe burtă pe marginea prăpastiei, m-am uitat îndelung la spectacol, mi-am tras un selfie cu infinite precauții să nu scap aifonul, l-am trimis pe instagram și pe feisbuc direct, m-am ridicat tremurînd în patru labe și am făcut marșarier pînă într-un loc mai sigur, după care mi-am șters un fir de sudoare de le tîmplă.

Da, e mare scofală. Trebuie mult curaj.

Am fost la o sindrofie organizata de firmă. De fapt nu era tocmai o sindrofie, ci un fel de sesiune de comunicare, sau mai degrabă un fel de Marea adunare națională, unde se explică poporului ce bine o sa fie. Nu se întîmplă foarte des ca firma să fie vîndută pentru 15 miliarde cash.

Am luat bicicleta de dimineață, i-am zis smartfonului care e destinația și după aceea primeam din cînd în cînd instrucțiuni în căști ba că să o iau la dreapta, ba la stînga, etc. Mi-ar fi plăcut mai mult să îmi zică vezi că ai un camion pe stînga sau că scuterul ala îți suflă prea tare în ceafă, dar încă nu s-a inventat, poate în cîțiva ani.

Am ajuns la sala de conferințe care a fost decorată special pentru ocazie în culorile, de fapt culoarea firmei. Eram vreo zece mii de persoane înăuntru. Muzica de așteptare era Pharell Williams, normal. În mijlocul sălii era o scenă construită special pentru ocazie în formă de triunghiuri suprapuse, dar nu mai puțin flat design, care sugerau noua identitate de marcă lansată acum cîteva zile. Deasupra scenei era un ecran uriaș pe care apăreau diapozitivele prezentării power point și imaginea în prim plan, în direct și din cele mai avantajoase unghiuri a big bossului care tocmai urcase pe scenă și vorbea la microfonul acela minuscul prins de pe după ceafă. Acuma e ceva să vorbești liber timp de o oră jumate, cred ca trebuie să te pregătești ceva vreme înainte ca să îți iasă bine, cu intonație, fără poticneli și bîlbîieli. Bine, cum stăteam eu în primul rînd, mi s-a părut că văd o cască mică în urechea lui iar pe margine era o secretară din aia cu craci lungi care dădea din buze într-un microfon din cînd în cînd, dar orișicît. Oricum, era bulșit cît încape în ce spunea el, dar pe bune că era credibil, aproape că nu simțeai nimic din efortul de comunicare depus de o echipă întreagă timp de trei nopți nedormite. Totul era ales pe sprînceană, de la vocabularul folosit, fără nici un cuvînt care să supere asistența (de exemplu, vînzarea nu era vînzare, ci fuziune), pînă la prezența scenică a showmanului, îmbrăcat cum se cuvine. Nu știu dacă ați remarcat dar, de vreo cîțiva ani, nici un șef nu mai poartă cravată. Sînt toți la costum, dar fără cravată. Acuma se pare că s-a trecut la o nouă etapă. Ăsta era îmbrăcat de-a dreptul în blugi. E drept că numai un crac din blugii lui costa minim 1000 de coco, dar orișicît. Rolexul sclipea la mîna stîngă în lumina magică a reflectoarelor, asortat cu pantofii englezești. Păstrase totuși o cămașă și o haină de costum. Nici un fir de păr nu se mișca din frizura de James Bond. În plus era tras ca prin inel, cu burta și ea flat design, în contrast cu ce mai văzusem pe la alți boși de teapa lui.  Sigur face sport de rupe și e atent la alimentație. Un fel cam ca mine, numai că mie mi-s pantalonii largi acum și n-am mijloacele necesare să îmi iau blugi ca ai lui și nici chef ca să bat magazinele de țoale să mă mai înnoiesc oleacă. Mai bine mă mai îngraș puțin. Mai lipsește ca să fie înlocuită cămașa cu un tricou și să se lepede haina de costum ca să samene toți cu Steve Jobs. Impresia de apropiere de plebe va fi astfel totală. Cum spuneam, așa de frumos și de bine a vorbit încît am uitat cu toții că jumătate dintre noi nu vom mai lucra acolo în maxim trei ani. Nici măcar ubuntologul, așezat lîngă mine, n-a scos nici măcar un connard măcar așa, de control.

Asta este. Partea tristă e că, după ce s-a terminat, n-am primit nimic de băut și în plus a trebuit să îl suport pe ubuntolog pînă la birou, că era venit și el cu bicicleta și mi-a propus să mă însoțească. Tot drumul a tot încercat să îmi plaseze accelerații surpriză ca să îmi arate ce tare e. Din cauza lui era chiar să mă răstoarne o mașină.

Acum vreo 15 ani, am luat și eu avionul pentru prima data, plin de speranță, mîndrie și mînie, ca să mă procopsesc. De procopsit nu prea m-am procopsit cine știe ce, dar na, stăteam în arondismentul 14, văzusem deja turnul Eiffel, mă plimbasem pe strada Servandoni și mîncam un grec la Saint Michel cînd vroia mușchiul meu. De MacDo mă săturasem deja.

După vreun an, luam avionul înapoi ca să mă dau mare în vacanță acasă. M-am dus la o nuntă, la niște neamuri, în urbea X, județul Y. Mă scobisem și de 100 de mărci ca să dau la nuntă, făcusem ceva economii înainte. Pe la 1 noaptea, după paharul dulce, veni vremea să plec, că aveam vreo 6 ore de tren și avionul de întors era pe la vreo 11. Socrul mare era șef de gară și, ca să îmi arate onoare și respect, îmi propuse să mă ducă cu dacia lui. Bine, zic, mulțumesc frumos.

Ajungem la gară și acolo, în afară de niște aurolaci, nu mai era nimeni, normal. Mă pun în fața ghișeului și scot milioanele să îmi iau bilet. Nooo, zice tata socru, nu se poate așa, aici eu sînt șef, ia vino încoace pe ușa asta. Și mă bagă pe ușa din dos în ghișeul în care dormea Geta casierița. Bună seara domnu' Nelu, ce mai faceți, sînteți socru mare, aaa, ce mare a crescut fata! Mi se taie apoi bilet la clasa I într-un compartimet rezervat, ca să nu îmi deranjeze nimeni somnul lin pînă la Bucale, după care casierița pune cartonul cu "vin imediat" pe geam și ieșim tustrei pe piron, ca să așteptăm trenul acșelerat șinșimiișinși, discutînd aprins despre cum e în Franța, nu ca la noi, că românul e hoț, că nu sînt autostrăzi și toți fură pe capete. Între timp mai apăruseră cîțiva călători. Vine trenul, mă pup pe obraji cu tata socru și cu Geta, care îmi înhață fest rucsacul ca să mă ajute, strigîndu-l în același timp în gura mare pe conductor, ca să audă toți aurolacii și călătorii nou veniți: Domnu' Ionel, să aveți grijă să nu îl deranjeze nimeni pe domnu' în compartiment, că e venit din Fraaaanța!

Au fost cîteva zile cu vremea foarte frumoasă: soare, temperaturi de 18-20 de grade, fără vînt. Și astfel s-a așternut peste cîmpie o pîclă gălbuie de nu se mai zărea nici vîrful turnului Eiffel prin ea. Acuma că era de la nemți, care ard cărbune într-o veselie de cînd au oprit centralele nucleare sau de la mașinile care ard motorina degeaba în ambuteiaje, cine știe. Cert este că, după cîteva zile în care m-a usturat bine gîtul, guvernul s-a scărpinat în cap și a instituit măsura ceaușistă a circulatului cu soț și fără soț: zi impara, mașini cu număr impar, zi para, mașini cu număr par, cu o listă întreagă de excepții. Cei 10km pînă la birou au fost ieri o plăcere: nici un scuterist nu mi-a dat fiori reci, nu m-a claxonat nici o mașină, n-am avut de depășit nici o coloana de automobile oprite la stop și nici un camion nu m-a împins înspre bordură. Pînă și semafoarele au fost destul de verzi.

Azi, cînd măsura nu mai e în vigoare, toți cei care n-au putut să își scoată ieri dieselurile din garaj au hotărît să se răzbune. A fost un ambuteiaj imens de la început pînă la sfîrșit, cu oameni nervoși, cu scutere pîrîitoare, concert de claxoane, cu camioane blocate în intersecții într-un nor de particule fine. Mai aveam vreo 2km cînd am depășit-o pe doamna de la marketing care își pedala agale bicicleta ei electrică, ferindu-se de un camion ce ieșea dintr-o curte fără să se asigure.

Vine o intersecție mai mare, se face roșu, intersecția e blocată de mașini, eu mă fac că nu văd roșul și că nu o văd nici pe ea. Mă uit cu atenție în stînga, apoi în dreapta, mă strecor printre barele mașinilor pînă în mijlocul intersecției, las să treacă vreo 3 pîrțîitori din dreapta, trec cu grijă și dupa aia o iau direct pe sub podul de cale ferată. O tai la stînga, sperii vreo doi pietoni care traversau strada în diagonală și ridic mîinile în aer în semn de "am cîștigat și cursa asta". Apoi intru în curtea întreprinderii, descalec și încep să mă dezechipez. Apare după o vreme și doamna de la marketing, răvășită, declarîndu-mi că am un comportament periculos. Asta m-a pus puțin pe gînduri.

Mă laud, că am cu ce: St. Quentin en Yvelines - Le Havre,194km, viteza medie 29,9km/h.
Vîntul din spate și soarele au fost de mare folos. Pont de Normandie a fost un deal pe care l-am urcat în genunchi și pe care l-am coborît cu 65km/h.

Un coleg de-al meu de școală, nu-l știți, mi-a scris un mail să îmi spună că și-a schimbat poziția și că o să vină așadar mai des pe la Parij.
Am stat o vreme și m-am gîndit: în timp ce citeam mailul, stăteam pe o bucă. Pe la jumatea cititului, cum amorțisem puțin, mi-am schimbat și eu poziția și m-am așezat pe cealaltă bucă. De ce m-aș duce eu mai des pe la Parij din cauza asta?