La vremea de care vorbim

"La vremea de care vorbim, domnea în oraşe o putoare greu de închipuit pentru modernii care sîntem. Străzile puţeau a bălegar, curţile din spate puţeau a urină, casele scărilor puţeau a lemn mucegăit şi a rahat de şobolan, bucătăriile a varză împuţită şi a seu de oaie; camerele caselor, neaerisite, puţeau a praf închis, dormitoarele puţeau a cearşafuri sleite, cuverturi jilave şi a aburi acri de la oalele de noapte. Hornurile împrăştiau putoare de sulf, tăbăcăriile putoarea băilor corozive, abatoarele putoarea sîngelui uscat. Oamenii puţeau a sudoare şi a haine nespălate; gurile lor puţeau a dinţi stricaţi, stomacurile lor puţeau a suc de ceapă, şi corpurile lor, de îndată ce nu mai erau tinere, puţeau a brînză învechită şi a chişleac şi a tumori eruptive. Rîurile puţeau, pieţele puţeau, bisericile puţeau, puţea sub poduri şi în palate. Ţăranul puţea ca popa, calfa ca nevasta meşteşugarului, nobleţea puţea de sus pîna jos, regele însuşi puţea, puţea ca o fiară, regina ca o capră bătrînă, vara ca iarna [...]



Şi bineînţeles că la Paris putoarea era cea mai mare, căci Paris era cel mai mare oraş din Franţa. Şi în sînul capitalei, exista un loc unde putoarea domnea cu adevărat infernal, între Rue aux Fers şi Rue de la Ferronerie era cimitirul Inocenţilor."
(Patrick Süskind - Le parfum)

Cărţile vorbesc despre cărţi

"Şi, bineînţeles, nu ne place să citim. Prea mult vocabular în cărţi. De asemenea, prea multe pagini. Pe scurt, prea multe cărţi.
Nu, hotărît, nu ne place să citim.
Sau cel puţin asta arată pădurea de degete ridicate cînd proful pune o întrebare:
- Cui nu-i place să citească?
O anume provocare chiar, în aceasta cvasiunanimitate. Cît despre rarele degete care nu se ridică (între altele, cele ale Văduvei siciliene), e mai mult din indiferenţă hotărîtă la întrebarea pusă.
- Bine, zice proful, cum vouă nu vă place să citiţi ... vă voi citi eu nişte cărţi.
Fără nici o pauză, îşi deschide servieta şi scoate o carte uite aşa de groasă, o chestie cubică, intr-adevăr enormă, cu coperţile lucioase. Tot ceea ce putem imagina mai impresionant în materie de carte.
- Sînteţi gata?
Ei, să nu-şi creadă ochilor şi urechilor.Tipul ăsta le va citi toată asta? Dar vom sta aici tot anul! Perplexitate ... Chiar o anume tensiune ... Nu există profi care să-şi propună să petreacă anul citind. Ori e un mare leneş, ori ne ascunde ceva nasol. E o înşelătorie. Va trebui să aducem liste cu vocabularul în fiecare zi şi să facem permanent fişe de lectură ...
Se privesc între ei. Unii, neştiind ce să facă, scot o foaie pe bancă şi îşi pregătesc stilourile.
- Nu, este inutil să notaţi. Încercaţi să ascultaţi, asta-i tot.
Se pune apoi problema atitudinii. Ce devine un corp în clasă dacă nu mai are alibiul pixului şi a foii de hîrtie? Ce poţi să faci cu tine într-o astfel de situaţie?
- Faceţi-vă comozi.
(I-auzi, faceţi-vă comozi!)
Cedînd curiozizăţii, Banane et Santiags sfîrşeşte prin a mă întreba:
- Şi ne veţi citi toată cartea asta ... cu voce tare?
- Nu văd cum ai putea auzi dacă aş citi incet ...
Rîsete discrete. Dar, tînăra Văduvă siciliană nu pare dusă cu preşul. Cu un mormăit suficient de sonor ca să fie auzită de toţi, spune:
- Nu mai avem vîrsta.
Prejudecată foarte răspîndită ... în special la cei cărora nimeni nu le-a făcut cadou o lectură sănătoasă. Ceilalţi ştiu că nu există vîrstă pentru acest tip de regal.
- Dacă, în zece minute, tot vei crede că nu mai vîrsta, ridici două degete şi facem altceva, în regulă?
- Ce carte e? întreabă Burlington, pe un ton de cunoscător.
- Un roman.
- Despre ce?
- Greu de spus înainte de a-l fi citit. Sînteţi gata? Sfîrşitul negocierilor. Începem.
Sînt ... sceptici, dar sînt gata.
- Capitolul unu :"
(Daniel Pennac - Comme un roman)

Şi aşa l-am cunoscut în sfîrşit pe Patrick Süskind, pe care îl evitasem cu obstinaţie pînă atunci.

Drepturile imprescriptibile ale cititorului

1. Dreptul de a nu citi
2. Dreptul de a sări pagini
3. Dreptul de a nu sfîrşi o carte
4. Dreptul de a reciti
5. Dreptul de a citi orice
6. Dreptul la bovarism (boală textual transmisibilă)
7. Dreptul de a citi oriunde
8. Dreptul de a spicui
9. Dreptul de a citi cu voce tare
10. Dreptul de a tăcea

(Daniel Pennac - Comme un roman)

Răsuflu uşurat, mi-au fost izbăvite toate păcatele.

Orezul lu' Peşte sau Faute de goût

Dintre toate bunătăţurile expuse astăzi în galantar la cantină, singura chestie care mi s-a părut comestibilă era nişte peşte filé. Iar peştele merge bine cu orez. Este un mister totuşi cum reuşesc bucătarii de la respectiva cantină să rateze o mîncare aşa de simplă cum este orezul. Iar ratare este un eufemism. Conştientizînd acest lucru, am hotărît să nu mai pic în plasă şi să nu mai iau orez sub nici o formă. Cum nu mai aveam de ales decît între nişte praz (mai nasol ca orezul) şi cartofi prăjiţi, am ales a doua variantă ca fiind răul cel mai mic, valoare sigură. Bucătarul n-a cîrtit, probabil ştia el ce ştia, în schimb, alte persoane de la rînd m-au taxat prompt şi aşa-zis în glumă cu expresia "faute de goût". În timpul mesei am avut parte de întrebări ironice dacă sînt un fan de "fish & chips", ştiut fiind faptul că englezii sînt o populaţie lipsită de cel mai elementar rafinament culinar. Deşi toţi erau de acord că orezul de la cantină este "de la merde", toţi aveau în farfurie aceeaşi garnitură: orez.

Asta îmi aminteşte de o altă zi, cînd ne-am închis mai mulţi în birou şi am degustat diverse produse aduse de fiecare de acasă: în special foie gras, brînzeturi şi vinuri. Printre cîteva butelii de Saint Emilion, Graves sau Monbazillac, foarte agreabile de alfel, era şi o sticlă adusă de unul dintre colegi. Era ce i s-a părut lui mai bun. După ce unii dintre participanţi l-au mirosit şi l-au plimbat savant prin gură, au decretat politicos că îi lipseşte corpul, personalitatea etc. Neştiutor şi admirativ dar în acelaşi timp compătimitor pentru colegul care se străduise să aducă ceva bun şi care între timp începuse să se facă mic într-un colţ, am întrebat cum fac ei să posede această ştiinţă rafinată de a degusta vinuri. Răspunsul a fost flatat, că e un dar ce se dobîndeste prin educaţie, un fel de reflex condiţionat adicătelea. Şefa însăşi a precizat că şi ea le învaţă de mici pe fetele ei numai cu vinuri alese şi că e mîndră că au început să recunoască adevaratul vin, "LE VIN".

Măi să fie, m-am gîndit, să înţeleg că dacă de mic copil cineva îţi dă să mănînci o bucăţică de caca în fiecare zi şi îţi spune că e bun, sfîrşeşti prin a crede că e bun?

Orare de lucru

Am două variante ca să merg la servici:
1. Prin Défense şi apoi cu RER A îmi ia cam 30 de minute.
2. Prin Saint Lazare şi apoi cu RER E îmi trebuiesc cam 50 de minute.
Prefer tot timpul a doua variantă pentru că am mai mult timp ca să citesc şi, în plus, am loc pe scaun.

9:40 Ajung la birou. Cam tîrziu, ar zice unii. Chiar şi aşa, tot primul intru.

10:10 Apare şefa. Ne pupăm de două ori: pe un obraz şi pe celălalt. Imediat se pleacă la cafea, 10 minute, la automatul de la parter.

10:30 Apare G. Se pupă cu şefa de două ori. Se mai pleacă o dată la cafea, înca 10 minute.

11:15 Apare şi S., care e ultimul. Se pupă cu şefa de două ori. Nu se mai pleacă la cafea, pentru că S. nu bea cafea din principiu. S. e fan declarat Mac şi preferă să se uite toată ziua pe sit-uri cu Mac-uri decît să bea cafea. S. nu are o reputaţie prea bună.

12:00 Şefa petrece minim 30 min la telefon cu fetele ei. Conversaţia începe obligatoriu cu "Bonjour ma pupuce". Toată lumea o aşteaptă să termine ca să putem pleca în sfîrşit la masă.

13:30 Cu burta plină, se pleacă la cafea, dar de data asta la cafenea, unde cică e mai bun.

14:00 Se reia lucrul cu voioşie.

16:00 Cafea (pauză sindicală).

16:30 Şefa o sună pe o prietenă, căreia îi povesteşte despre cum mai merge cu divorţul. O sun şi eu pe nevastă-mea şi plănuim vacanţe.

17:15 Şefa închide calculatorul şi ne roagă să ne uităm pe Sytadin că ea a uitat.

17:20 Gata, şefa pleacă.

17:45 Cum n-am nimic mai bun de făcut, o tai şi eu să-mi continui lectura începută dimineaţa în tren.

S-a întîmplat de cîteva ori să rămîn după ora 6 la birou. De fiecare dată colegii G. şi S. au plecat la 18:10, respectiv 18:30.

Pause déjeuner

În Franţa, există aşa-numita instituţie a pauzei de masă. Nimic rău în asta. Îţi permite să spargi puţin monotonia unei zile de lucru şi în plus, îţi mai încarci puţin bateriile, ca să înfrunţi vitejeste o după-amiază excesiv de lungă. Este lungă mai ales cînd nu ai mare lucru de făcut.

Îmi amintesc cît de greu era cînd lucram în ţară, iar patronul nu vedea cu ochi buni plecatul la prînz pentru masă. De-abia dacă aveam timp ca să ne ducem la alimentara din colţ să ne cumpărăm 100g de parizer. Bine, treburile se mai schimbaseră de cînd în firmă fuseseră angajaţi nişte tipi cu mai multă experienţă socială, care au ştiut să impună patronului regula decentă a pauzei de masă, dar asta e o altă problemă.

Aici, situaţia se schimbă radical. Pauza de masă e consfinţită prin lege şi esti obligat să iţi întrerupi lucrul la prinz pentru o durată minimă. În fapt, e mai mult decît un obicei determinat de o lege, e un fenomen cultural. Se constată că între 12 şi 2 nu e bine să deranjezi lumea cu probleme de servici. E un moment al zilei în care colegii se regăsesc la cantină, sau la crîşma de la colţul străzii şi pun ţara la cale. Pe la 12 şi ceva, se anunţă o plecare generală la masă şi, repede, toate birourile se golesc, nu mai e nimeni.

Recunosc totuşi că sînt situaţii în care acest moment considerat agreabil îmi pune unele probleme. De exemplu, orice absenţă de la eveniment este considerată drept o ofensă şi trebuie numaidecît motivată. Numai că trebuie motivată într-un anume fel. Se acceptă numai explicatii solide şi plauzibile, de tipul:
"Astazi iau masa în exterior cu un prieten."
"Am de făcut nişte cumpărături, o să mănînc un sandwich."
"Am rendez-vous la dentist."
Sînt interzise cu desăvîrşire motivele vagi, de genul:
"Azi mănînc în alta parte."
"Nu am chef sa ies chiar acum."
"Azi nu mănînc." (!?)
Dar chiar şi cu explicaţii solide, am dreptul la remarci glumeţe care îmi amintesc că nu vreau să iau masa cu colegii din cauză că nu îmi place compania lor, etc.

Se întîmplă însă cîteodată că nu am chef să iau masa cu nimeni. Uite-aşa, nu am chef să vorbesc cu nimeni la prînz, să mă plimb pe unde mă duc picioarele fără să am parte de vreun coleg vorbăreţ, pe care nu-l mai pot opri şi care îmi va povesti pe nerăsuflate despre reformele sociale ale lui Raffarin sau despre ultimul iPod. Vă daţi seama că, din politeţe, nu pot să spun ca pur şi simplu nu am chef. Şi atunci, rămîne posibilitatea minciunii bine alese. Dar e greu. De exemplu, dacă încerc faza cu cumpărăturile (care s-ar putea chiar sa fie adevarată), e posibil ca unul dintre colegi să insiste să mă însoţească şi să mănînce şi el un sandwich cu mine. Dacă zic că iau masa cu altcineva, îmi vor cere detalii despre locul unde am prînzit şi chiar şi ce am consumat. Dacă le spun că am de lucru şi că o să iau masa mai tîrziu, atunci se vor solidariza şi vor aştepta pe capul meu pînă voi putea să îi însoţesc.
"- Cum să mănînci singur?!", spun ei. Degeaba încerc să le explic că nu e absolut nici o problemă, să meargă liniştiţi că mă descurc eu cumva, se pare că într-adevar e inadmisibil să mănînci singur. Să ferească sfîntul să apar singur la cantina şi să nu mă aşez alături de feţe cunoscute, preferînd o masă retrasă într-un colţ. Mă aud imediat strigat şi adus la ordine.
Şi atunci îmi vine să strig:
"- Măi băieţi, azi e o zi specială, n-am chef de mutrele voastre joviale. N-am nimic cu voi, da' lăsaţi-mă şi pe mine un moment. Ce naiba, e aşa de greu de priceput?"

Mmm se întoarce. Un nou început

Nu căutaţi nici o semnificaţie la acest titlu, pentru că nu are niciuna. Nimeni nu se întoarce şi nu există nici un Mmm.

Cînd mă gîndesc la bloguri şi la volumul de texte publicate pe internet de diverşi, am un sentiment de ezitare. Ce-ar putea să aducă nou înca un blog pe internet, decît înca nişte vorbe goale? Îmi vine în minte imediat ce spunea nenea Kundera:

"La graphomanie (manie d'écrire des livres) prend fatalement les proportions d'une épidémie lorsque le développement de la société réalise trois conditions fondamentales :
1) un niveau élevé de bien-être général, qui permet aux gens de se consacrer à une activité inutile ;
2) un haut degré d'atomisation de la vie sociale et, par conséquent, l'isolement général des individus ;
3) le manque radical de grands changements sociaux dans la vie interne de la nation (de ce point de vue, il me paraît symptomatique qu'en France, où il ne se passe pratiquement rien le pourcentage d'écrivains soit vingt et une fois plus élevé qu'en Israël. Bibi s'est d'ailleurs fort bien exprimée en disant que, vu de l'extérieur, elle n'a rien vécu. Le moteur qui la pousse d'écrire, c'est justement cette absence de contenu vital, ce vide).

Mais l'effet, par un choc en retour, se répercute sur la cause. L'isolement général engendre la graphomanie et la graphomanie généralisée renforce et aggrave à son tour l'isolement." (Le livre du rire et de l'oubli)

Adică, în traducere:

"Grafomania (mania de a scrie cărţi) ia în mod fatal proporţiile unei epidemii atunci cînd dezvoltarea societăţii realizează trei condiţii fundamentale:
1) un nivel ridicat de bunăstare generală, care permite oamenilor să se consacre unei activităţi inutile;
2) un înalt grad de atomizare a vieţii sociale şi, în consecinţă, izolarea generală a indivizilor;
3) lipsa radicală a marilor schimbări sociale în viaţa internă a naţiunii (din acest punct de vedere, mi se pare simptomatic că în Franţa, unde practic nu se petrece nimic, procentul de scriitori este de douăzeci şi unu de ori mai mare decît în Israel. De altfel, Bibi s-a exprimat foarte bine spunînd că, privit din exterior, ea nu a trăit nimic. Motorul care o împinge să scrie este tocmai această absenţă de conţinut vital, acest vid).

Dar efectul, ca o reacţie inversă, se repercutează către cauză. Izolarea generală generează grafomanie, grafomania generalizată întăreşte şi agravează la rîndul ei izolarea."

De bine, îmi este bine. Izolare, cît încape. Mari schimbări ... nu prea. Deci simt un fel de "absenţă de conţinut vital, acest vid". Adică mă cam plictisesc :)