Pause déjeuner

În Franţa, există aşa-numita instituţie a pauzei de masă. Nimic rău în asta. Îţi permite să spargi puţin monotonia unei zile de lucru şi în plus, îţi mai încarci puţin bateriile, ca să înfrunţi vitejeste o după-amiază excesiv de lungă. Este lungă mai ales cînd nu ai mare lucru de făcut.

Îmi amintesc cît de greu era cînd lucram în ţară, iar patronul nu vedea cu ochi buni plecatul la prînz pentru masă. De-abia dacă aveam timp ca să ne ducem la alimentara din colţ să ne cumpărăm 100g de parizer. Bine, treburile se mai schimbaseră de cînd în firmă fuseseră angajaţi nişte tipi cu mai multă experienţă socială, care au ştiut să impună patronului regula decentă a pauzei de masă, dar asta e o altă problemă.

Aici, situaţia se schimbă radical. Pauza de masă e consfinţită prin lege şi esti obligat să iţi întrerupi lucrul la prinz pentru o durată minimă. În fapt, e mai mult decît un obicei determinat de o lege, e un fenomen cultural. Se constată că între 12 şi 2 nu e bine să deranjezi lumea cu probleme de servici. E un moment al zilei în care colegii se regăsesc la cantină, sau la crîşma de la colţul străzii şi pun ţara la cale. Pe la 12 şi ceva, se anunţă o plecare generală la masă şi, repede, toate birourile se golesc, nu mai e nimeni.

Recunosc totuşi că sînt situaţii în care acest moment considerat agreabil îmi pune unele probleme. De exemplu, orice absenţă de la eveniment este considerată drept o ofensă şi trebuie numaidecît motivată. Numai că trebuie motivată într-un anume fel. Se acceptă numai explicatii solide şi plauzibile, de tipul:
"Astazi iau masa în exterior cu un prieten."
"Am de făcut nişte cumpărături, o să mănînc un sandwich."
"Am rendez-vous la dentist."
Sînt interzise cu desăvîrşire motivele vagi, de genul:
"Azi mănînc în alta parte."
"Nu am chef sa ies chiar acum."
"Azi nu mănînc." (!?)
Dar chiar şi cu explicaţii solide, am dreptul la remarci glumeţe care îmi amintesc că nu vreau să iau masa cu colegii din cauză că nu îmi place compania lor, etc.

Se întîmplă însă cîteodată că nu am chef să iau masa cu nimeni. Uite-aşa, nu am chef să vorbesc cu nimeni la prînz, să mă plimb pe unde mă duc picioarele fără să am parte de vreun coleg vorbăreţ, pe care nu-l mai pot opri şi care îmi va povesti pe nerăsuflate despre reformele sociale ale lui Raffarin sau despre ultimul iPod. Vă daţi seama că, din politeţe, nu pot să spun ca pur şi simplu nu am chef. Şi atunci, rămîne posibilitatea minciunii bine alese. Dar e greu. De exemplu, dacă încerc faza cu cumpărăturile (care s-ar putea chiar sa fie adevarată), e posibil ca unul dintre colegi să insiste să mă însoţească şi să mănînce şi el un sandwich cu mine. Dacă zic că iau masa cu altcineva, îmi vor cere detalii despre locul unde am prînzit şi chiar şi ce am consumat. Dacă le spun că am de lucru şi că o să iau masa mai tîrziu, atunci se vor solidariza şi vor aştepta pe capul meu pînă voi putea să îi însoţesc.
"- Cum să mănînci singur?!", spun ei. Degeaba încerc să le explic că nu e absolut nici o problemă, să meargă liniştiţi că mă descurc eu cumva, se pare că într-adevar e inadmisibil să mănînci singur. Să ferească sfîntul să apar singur la cantina şi să nu mă aşez alături de feţe cunoscute, preferînd o masă retrasă într-un colţ. Mă aud imediat strigat şi adus la ordine.
Şi atunci îmi vine să strig:
"- Măi băieţi, azi e o zi specială, n-am chef de mutrele voastre joviale. N-am nimic cu voi, da' lăsaţi-mă şi pe mine un moment. Ce naiba, e aşa de greu de priceput?"