Check-in

Oare ce-o fi fost în capul celor care au pus panourile de indicaţie din aeroport la Otopeni?

De exemplu, poţi să stai la coadă să ţi se verifice paşaportul şi să fii întors din drum pe motiv de E.U. only. Cum, n-ai citit abţibildul de pe geam, nu ştii ce înseamnă? La check-in ţi s-a spus că îmbarcarea se face la poarta 5 dar pe pereţi nu vezi nimic pe care să scrie poartă, numai Gates 2 to 10 eventual. Pe monitoare, acelea care funcţionează, în dreptul zborului tău n-ai decît check-in, boarding sau delayed cichin, bordin, dileid sau ontaim. Bine că ieşire de urgenţă e scris în română.

Pînă acum nici măcar nu remarcasem, mi se părea totul natural. Cînd însă am fost cu mama sîmbăta trecută la Otopeni să venim la Paris mi-am dat seama cît de greu trebuie să fie pentru cei trecuţi de prima tinereţe şi care nu vorbesc limbi străine. Măcar dacă ar putea cere informaţii cuiva, dar, în opţiune, se mai poate beneficia şi de acreala tipei de la check-in care ne-a cerut cu dispreţ vize şi asigurări medicale sau de atitudinea de şmecher a poliţistului cu şorici la ceafă de la paşapoarte cu care a trebuit să negociem pentru chestiuni legate tot de asigurări medicale şi bilete dus-întors (deşi era totul în regulă).

Toate s-au şters ca prin farmec la intrarea în avion cînd, schimbînd cîteva politeţuri cu echipajul, la vestea că mama face prima călătorie cu avionul, comandantul zborului AF1889 ne-a plasat în primul rînd la clasa de afaceri şi ne-a propus să facem aterizarea cu el în cabina de pilotaj. La sfîrşit i-a dat mamei un certificat de botez al aerului semnat de toţi membrii echipajului. La aterizare, perfectă, am aplaudat spontan de încîntare şi pilotul ne-a atras atenţia că nu trebuia, că şi la Toronto au aplaudat pasagerii şi tot în şanţ s-au dus.