Melomanie

Cam o dată pe săptămînă sînt nevoit să-mi folosesc bolidul pentru a transporta provizii de la marele magazin cu de toate de la Défense.

Ieri am claxonat lejer o tanti care mi s-a oprit pe trecerea de pietoni să vorbească la telefon cînd semaforul era verde pentru mine. Cum nu s-a mişcat la semnal, i-am aruncat cu sete şi un "salope", după care am început să mă psihanalizez (adică sînt capabil să mă înduioşez de melci dar cînd e vorba de soarta fraţilor noştri oameni, nu):
- Da' ce-am băi nene?
Apoi, un cetăţean aflat la volanul automobilului său, pe care tocmai îl depăşeam pe banda a doua, a vrut cu orice preţ să depăşească şi el pe cineva şi mi s-a vîrît milimetric în faţă fără să semnalizeze din nici un bec, ceea ce mi-a ridicat încă puţin moralul.

Calmul a revenit imediat ce m-am dat jos din Hummer (1,2l 60CP benzină) în parcarea subterană a magazinului. Din difuzoare tocmai se auzea Agnus dei a recviemului lui Mozart. Adevărul e ca nu ştiu cine le face programul muzical la centrul comercial, dar e unul bazat rău. De fiecare dată cînd trec pe acolo se aud numai greutăţi din astea în difuzoare.

Şi nu ştiu ce e de vină - acustica din subterane, calitatea interpretării, mirosul discret de carburant ars, culoarea verde în care e vopsit pe jos, pe alocuri cu galben pentru pietoni, lumina difuză a becurilor chioare, sau toate la un loc - căci efectul e total : o stare de calm şi de plăcere ce rar o pot întîlni în lumea asta postmodernă.