Personaje extraordinare în întîmplări extraordinare

Cineva mi-a mărturisit într-o existenţă anterioară că:

- Bă Iliuţă, într-un cotlon din străfundul tău zace un romantic!

În fiecare român zace un Hagi*. Iar dacă nu zace un Hagi, atunci măcar un Eminescu, sau un Blaga, iar dacă nu şi nu, atunci un Arghezi sigur, poate chiar un Sadoveanu.
Ştiind că eu sînt român, iar un Hagi nu poate să sălăşluiască zăcînd în mine, datorită aversiunii cu spume ce o manifest pentru sportul rege şi ţinînd cont de prima afirmaţie, aia cu romantismul, rezultă că în mine zace un Eminescu. Clar.

Ce vreme frumoasă a fost ieri! Un soare şi-un senin, tot universul părea să conspire pentru împlinirea legendei mele personale, aşa că am hotărît să practic o ocupaţie demnă de un romantic ca mine: datul cu rolele. Însuşi Hummerul a pornit chiar de la prima cheie, aşa că pe la nouă jumate dimineaţa am pornit voios spre Bois de Boulogne.

Nu mi-a trebuit mult să constat - doar după prima intersecţie - că cel puţin şaizeci de milioane de parizieni au avut aceeaşi putain de bonne idée ca mine, să profite de vremea frumoasă. Locuri de parcare bineînţeles că nu mai erau în zona vizată, aşa că a trebuit să mă învîrt vreo jumătate de oră fluierînd a pagubă şi să cedez, parcîndu-mă într-un loc la marginea drumului, separat de aleea pentru rolleri de vreo 50m de teren nisipos presărat pe alocuri cu smocuri de iarbă. Cine s-a urcat vreodată pe nişte patine cu rotile ştie la ce mă refer cînd spun cît de mult am apreciat traversarea celor 50m. Acuma terenul nisipos n-ar fi reprezentat cine ştie ce problemă, dar după ce am ajuns pe alee şi am dat vreo două trei vîsle, am nimerit taman în mijlocul unui grup de trei pitbulli şi încă pe-atîţia bull-terrieri care se hîrjoneau zglobii şi în tăcere sub privirile stăpînilor care profitau liniştiţi de un trabuc sub lumina veselă a minunatului soare de decembrie. Mi-am amintit astfel brusc de axioma că fiecare parizian din cele şaizeci de milioane ce ieşiseră la plimbare are minim trei căţei din ăştia care nu muşcă şi cu care ies la plimbare duminica în Bois de Boulogne.

Din fericire, cele şase patrupede n-aveau prea multă treabă cu mine, nu m-au onorat nici măcar cu un mîrîit acolo, deoarece cu puţin timp înainte trecuse pe acolo altcineva mai puţin norocos decît mine. Nu acelaşi lucru se poate spune şi de vînticelul umed şi rece care adia primăvăratec printre copaci şi care m-a determinat în cel mult 30 de minute să parcurg în sens invers cei 50m nisipoşi cu fălcile încleştate de frig, întrebîndu-mă pe bună dreptate cum naiba fac acei alergători în pantaloni scurţi ce tot treceau pe lîngă mine afişînd zîmbete tîmpe.

Cum activitatea sportivă părea compromisă, am ales să purced perpedes prin pădure şi să mă bucur de slalomul printre prezervativele folosite presărate peste tot şi de huruitul persistent ce venea dinspre bulevardul periferic. Mi-am putut închipui cu uşurinţă cît de frumos cîntau păsărelele şi cum susura apa de izvor odinioară, cînd regii Franţei străbăteau pădurea în drum spre Versailles, sau cînd hălăduiau la vînătoare în vajnic sunet de corn, care suna, însă foarte puţin.

Dar de unde plecasem? Aaaa, da măi, cică zace în mine unu' Eminescu.



----
* Vorbă din bătrîni