Mîndrie şi prejudecată

Cine spunea că românii nu au un rol civilizator asupra Occidentului?

Acum vreun an de zile, Doamna a oferit o carte unei prietene de ziua ei. Gestul a fost făcut cu multă bunăvoinţă şi un dram de speranţă în ideea că persoana în cauză o să lase naibii la o parte măcar sporadic cărţile la metru cu biografii de staruri şi pseudo-analize politice de conjunctură.

După aniversare şi după strîmbatul din nas de rigoare la vederea cadoului, timpul trecea şi la fiecare ceaiuc, cafeluţă, ciocolăţică luate în compania prietenei dar şi la fiecare convorbire telefonică, o întreba cu perfidie despre cum mai avansează lectura. Răspunsul era mereu unul de complezenţă cu un uşor crescendo de jenă mai ales în ultima perioadă.

Eu urmăream cu interes evoluţia situaţiei. Cam pe cînd pierdusem speranţa convertirii prietenei, într-o seară de acum vreo două săptămîni, hop sună telefonul. O voce gîtuită de emoţie ne-a explicat atunci cît de mult s-a înduioşat ea citind despre sentimentele curate ale Elisabethei şi cît de mult s-a bucurat atunci cînd în sfîrşit a reuşit să pună gheara pe Darcy. Numaidecît trebuie să mergem să vedem şi filmul care tocmai a ieşit.

Hait! Acuma eu recunosc că am zvîrlit cartea aia de vreo trei ori, sătul pînă peste cap de poveştile alea în care toate fetele căutau să facă acquaintances şi visau la fel de fel de Bingley şi Darcy (despre care ştim că era cam conceited) şi la miile lor de livre rentă pe an, dar în acelaşi timp nu îi condamn pe cei cărora le-a plăcut, ba chiar manifest şi puţină admiraţie înspre ei. Să fiu obligat în schimb să văd şi filmul, asta mă făcea să-mi tremure mustăţile de enervare! Dar cum în viaţă nu faci chiar tot ce-ţi este pe plac, a trebuit să merg.

Să zic acuma că a fost fain nu se face, că mi-aş călca cumva pe mîndrie şi apoi nici nu mi-am propus să spulber prejudecăţi. Aşa că prefer să rămîn acelaşi Gigi duru'.