Lumea populată de aleşei

Situaţia nr. 1
La capăt de linie, autobuzul opreşte ceva mai încolo, dă jos pe călători, şoferul face o inspecţie a vehiculului, mai stă o vreme, după care îl deplasează cei 20m pînă în staţie, unde se urcă iarăşi călătorii. În timp ce autobuzul stătea oprit "mai încolo", vine o femeie însărcinată şi zice:
- Domnu' şofer, domnu' şofer, vă rog frumos, nu mai pot sta în picioare în staţie, mie rău, mă lăsaţi să mă urc în autobuz să mă aşez pe un scaun?
- Pe mine nu mă interesează, vă rog să aşteptaţi în staţie ca toată lumea.
Ceva mai tîrziu, toţi călătorii s-au înghesuit să urce în autobuz şi nimeni n-a vrut să îi cedeze un loc. Situaţia cu cedatul locului este de altfel universală, că este tren, metrou sau autobuz, rare sînt persoanele (în special unele femei o fac) care se vor ridica şi vor lăsa o femeie însărcinată să se aşeze. Marea majoritate îşi vor afunda şi mai tare privirea în cărţile în format poche pe care le citesc cu îndîrjire şi din care află de bună seamă numai lucruri frumoase legate de filosofie, toleranţă, corectitudine politică şi cîte şi mai cîte.

Situaţia nr. 2
Ai o treabă cu administraţia şi eşti nevoit să iei copilul cu tine ca să-l arăţi lui nenea, reprezentantul autorităţii republicane, ca să îţi poată elibera actul rîvnit. Pui copilul în cărucior şi te duci la gară la o oră de vîrf, e ştiut faptul că nu e bine să te duci pe la vreo zece să te baţi cu administraţia şi, în plus, după aia trebuie să mergi şi tu la muncă. Grimasele dispreţuitoare ale celor care te văd cu căruciorul în tren sînt nenumărate şi se transformă în comentarii nesărate în momentul în care trebuie să le spui să îţi facă loc ca să te dai jos. Şi cine face remarcile cele mai acide? Tocmai domnul acela cu costum şi cu servietă Prada care a expirat ultimul fum al ţigării sale chiar în vagon în nasul tău.

Situaţia nr. 3
Plimbatul cu un cărucior prin metroul din Paris este o adevărată aventură umană şi mai ales o încercare sportivă. Avansezi frumos printr-un coridor nesfîrşit şi hop, dintr-o dată îţi apare în faţă Everestul, o scară cu un milion de trepte. Atunci, dacă eşti bărbat, înşfaci căruciorul şi şotînc-şotînc începi ascensiunea. Te opreşti să te aclimatizezi la tabăra unu, apoi un pic pînă la tabăra doi, etc şi dacă mai rămîi în picioare, ajungi să înfigi drapelul în vîrf că poză nu mai faci, aparatul foto fiind deja îngheţat. Dacă eşti femeie şi puţin mai slabă, te uiţi rugător la trecători să se oprească cineva să te ajute. Privirile lor, după ce te-au remarcat, devin dintr-o dată vide, cautînd în pămînt sau pe pereţi şi se eclipsează în grabă după colţ. Dacă ai şansa să găseşti o scară rulantă, probabilitatea ca aceasta să nu funcţioneze este foarte mare. Există bineînţeles şi ascensoare. Pe ele este desenat clar semnul că sînt destinate celor în scaun cu rotile sau persoanelor cu copii în cărucior. Dacă ai şansa şi funcţionează, înăuntrul lor miroase a pipi, apoi dacă te-ai urcat într-unul, în tine se înghesuie trei petarde cu poşetuţa sub braţ şi doi domni cu costum-cravată fără nici un handicap vizibil şi care aproape că nu te vor lăsa să ieşi din lift la etajul dorit.