25 octombrie 2006

Zi de zi

Luni: Cum coboram scările la Saint Lazare şi mă îndreptam înspre RER, în mijlocul culoarului, între picioarele trecătorilor, era aşezată o femeie cu hainele sfîşiate şi plîngea. Multe ziare erau împrăştiate peste tot şi toată lumea se împiedica de ele. În jurul femeii roia o ceată de sarkozei, unii erau ocupaţi să telefoneze, alţii să o mai liniştească.

Marţi: O tînără a început să se covrigească de durere de burtă pe un scaun în tren. Cineva a ajutat-o să coboare la prima staţie şi a anunţat salvarea.

Miercuri: Coborînd din tren la Saint Lazare, mă găsesc mereu în mijlocul unui ambuteiaj uman, unii dau să avanseze pe peron ca să urce în vagoane, alţii merg în sens invers ca să iasă din gară. Doi tipi cu aspect îngrijit ce se îndreptau probabil spre locurile lor de muncă, aparţinînd fiecare taberelor adverse de călători, s-au intersectat pe peron. Unul se dă la stînga lui, celălalt se dă la dreapta lui şi invers, de vreo trei ori. Atunci, unul îl ia de guler pe celălalt şi începe să-i toarne invective. Celălalt îl ia şi el de guler pe potrivnic şi se arată ameninţător la rîndul lui. Încep să se scuture bine, apoi se tîrăsc reciproc într-un vagon de tren şi continuă din ce în ce mai agresiv. Probabil că aşa trebuie de făcut în situaţii din astea, cetăţeanul potrivnic fiind prin definiţie un animal, trebuie să îţi faci loc cu capete în gură sau măcar să îţi arăţi caninii, chiar dacă ai sau nu dreptate.

19 octombrie 2006

Ca să interpreteze duşmanii

Am aflat deunăzi că a turnat-o cineva pe şefă undeva sus în ierarhie că nu-i plac nici negrii şi nici arabii. Şi totuşi, în acelaşi birou avem un arab şi un negru. Cu negrul n-am remarcat nimic, dar cu arabul are un comportament execrabil, se ia de el cu agresivitate, la limita insultei, din orice mizerie, îi refuză concediile, îl ignoră adesea cînd el încearcă să-i vorbească, etc. E drept ca nici el nu străluceşte printr-o competenţă profesională de excepţie, aş spune că e chiar la limita de jos. Însă, pentru ce e de făcut, eu zic că e suficient. În plus, e un tip destul de la locul lui, deşi se scarpină frecvent la c%*$, îşi trage mucii că nu are batistă iar la masă e bine să nu te aşezi în faţa lui pentru că iei mereu proiecţii umede pe lentilele ochelarilor.

De curînd l-a prins radarul poliţiei cu viteză excesivă şi a primit scrisoare acasă cu amenda de plătit şi cu înştiinţarea că şi-a pierdut un punct de pe permisul de conducere. Cum are de recuperat în curînd alte puncte pierdute mai demult, noua contravenţie ar întîrzia numita recuperare cu încă trei ani.

Numaidecît a început să îl ia lumea în balon şi să îi zică:
- Îţi dai seama, măi M., în ritmul ăsta o să îţi pierzi toate punctele şi o să conducă Mercedesul nevastă-ta în locul tău.
La aceste vorbe, M., altfel masiv şi liniştit, aproape că i-a dat un cap în gură lui G., dar s-a mulţumit să spună că asta nu se va întîmpla niciodată. S-a mai liniştit atunci cînd şefa a sugerat că M. ar putea să o pună pe nevastă-sa să declare că ea a fost la volan şi în felul acesta să i se retragă ei punctul.

16 octombrie 2006

Dezintegrare

Înţeleg perfect cît de greu este să ai probleme cu calculatorul de acasă şi să nu te pricepi deloc. Numai că dacă eşti în situaţia asta îţi închipui că oricine are tangenţă cu domeniul informatic este un meşter priceput în instalări de programe şi configurări de sisteme de calcul.

Aşa se face ca am petrecut o după-amiază la o familie de portughezi aciuaţi prin Franţa care m-au rugat să trec pe la ei "să mă uit oleacă" la calculatorul familial.

Am urmărit mai întîi cu sonorul tare la televizor emisiunea de gaguri de amatori şi am rîs cu poftă. Am mîncat dintr-o prăjitură făcută chiar de gazde, deci ne-cumpărată de la patissier-boulanger-ul din colţ. Din prăjitură ne-am servit fiecare cum am vrut şi n-am aşteptat să ne vină rîndul la platou, care nu a circulat din mînă în mînă în jurul mesei la care nu am stat cu o ţeapă înfiptă în posterior. Oamenii s-au jucat pe bune cu ficioru-miu pînă l-au înnebunit şi nu s-au făcut doar că îl ating tandru cu dosul degetelor pe obrăjori. Bineînţeles că i-au amintit fetei lor că ar fi cazul să le dăruiască şi ea un nepot. Aceasta a dat ochii peste cap a lehamite.

Aaa, m-am uitat şi la calculator. Ca fond de ecran era o poză din Portugalia lor natală, cu un pod roman, prilej ca gazdele să îmi spună însufleţite cîte lucruri extraordinare au făcut romanii în Portugalia şi cum se păstrează pînă azi şi cum limba e latină, etc.

Ei da, e cam clişeu, dar credeţi-mă că a fost ca acasă.

11 octombrie 2006

Lumea populată de aleşei

Situaţia nr. 1
La capăt de linie, autobuzul opreşte ceva mai încolo, dă jos pe călători, şoferul face o inspecţie a vehiculului, mai stă o vreme, după care îl deplasează cei 20m pînă în staţie, unde se urcă iarăşi călătorii. În timp ce autobuzul stătea oprit "mai încolo", vine o femeie însărcinată şi zice:
- Domnu' şofer, domnu' şofer, vă rog frumos, nu mai pot sta în picioare în staţie, mie rău, mă lăsaţi să mă urc în autobuz să mă aşez pe un scaun?
- Pe mine nu mă interesează, vă rog să aşteptaţi în staţie ca toată lumea.
Ceva mai tîrziu, toţi călătorii s-au înghesuit să urce în autobuz şi nimeni n-a vrut să îi cedeze un loc. Situaţia cu cedatul locului este de altfel universală, că este tren, metrou sau autobuz, rare sînt persoanele (în special unele femei o fac) care se vor ridica şi vor lăsa o femeie însărcinată să se aşeze. Marea majoritate îşi vor afunda şi mai tare privirea în cărţile în format poche pe care le citesc cu îndîrjire şi din care află de bună seamă numai lucruri frumoase legate de filosofie, toleranţă, corectitudine politică şi cîte şi mai cîte.

Situaţia nr. 2
Ai o treabă cu administraţia şi eşti nevoit să iei copilul cu tine ca să-l arăţi lui nenea, reprezentantul autorităţii republicane, ca să îţi poată elibera actul rîvnit. Pui copilul în cărucior şi te duci la gară la o oră de vîrf, e ştiut faptul că nu e bine să te duci pe la vreo zece să te baţi cu administraţia şi, în plus, după aia trebuie să mergi şi tu la muncă. Grimasele dispreţuitoare ale celor care te văd cu căruciorul în tren sînt nenumărate şi se transformă în comentarii nesărate în momentul în care trebuie să le spui să îţi facă loc ca să te dai jos. Şi cine face remarcile cele mai acide? Tocmai domnul acela cu costum şi cu servietă Prada care a expirat ultimul fum al ţigării sale chiar în vagon în nasul tău.

Situaţia nr. 3
Plimbatul cu un cărucior prin metroul din Paris este o adevărată aventură umană şi mai ales o încercare sportivă. Avansezi frumos printr-un coridor nesfîrşit şi hop, dintr-o dată îţi apare în faţă Everestul, o scară cu un milion de trepte. Atunci, dacă eşti bărbat, înşfaci căruciorul şi şotînc-şotînc începi ascensiunea. Te opreşti să te aclimatizezi la tabăra unu, apoi un pic pînă la tabăra doi, etc şi dacă mai rămîi în picioare, ajungi să înfigi drapelul în vîrf că poză nu mai faci, aparatul foto fiind deja îngheţat. Dacă eşti femeie şi puţin mai slabă, te uiţi rugător la trecători să se oprească cineva să te ajute. Privirile lor, după ce te-au remarcat, devin dintr-o dată vide, cautînd în pămînt sau pe pereţi şi se eclipsează în grabă după colţ. Dacă ai şansa să găseşti o scară rulantă, probabilitatea ca aceasta să nu funcţioneze este foarte mare. Există bineînţeles şi ascensoare. Pe ele este desenat clar semnul că sînt destinate celor în scaun cu rotile sau persoanelor cu copii în cărucior. Dacă ai şansa şi funcţionează, înăuntrul lor miroase a pipi, apoi dacă te-ai urcat într-unul, în tine se înghesuie trei petarde cu poşetuţa sub braţ şi doi domni cu costum-cravată fără nici un handicap vizibil şi care aproape că nu te vor lăsa să ieşi din lift la etajul dorit.

09 octombrie 2006

01 octombrie 2006

O nouă specie de turişti români

Au cam pe la treizeci de ani. Lucrează în firme bune, sînt avocaţi, economişti sau informaticieni de geniu (acesta e un pleonasm).

Eii au un început de chelie care mijeşte deasupra unui cap rotunjor cu barba de trei zile. Cînd începutul cheliei nu se poate zări, este din cauza şepcii cu cocacola cîştigată la tombolă la mecdonalds. Pe sub tricoul cu muşchi se conturează delicat nişte colăcei incipienţi de slănină, vizibili mai ales cînd stau aşezaţi în metrou. Poartă pantaloni scurţi, ceva între şort şi bermude - obligatoriu cu dungi fine verticale - care pe aici se cheamă caleçon şi se poartă de obicei sub pantaloni. În picioare au sandale.

Elele sînt mici şi firave şi poartă blugi din ăia cu talie joasă şi tricouaş deasupra buricului.

De obicei vorbesc suficient de tare ca să se audă din capătul celălalt al vagonului iar din vocabular nu lipsesc cuvinte ca hă-hă-hă, gugăl, ce începe cu p şi se termină cu ulă şi pendulează, patrulează sau are păr. La fiecare pensulă de-a băieţilor, fetele chicotesc pe înfundate, ascunzîndu-şi nasul în bicepşii lor, mînca-ţi-aş.