O pătură binefăcătoare de nea proaspătă s-a așternut în timpul nopții peste întreaga țară, ajutînd astfel semințele semănate cu sîrg de agricultorii intensivi să germineze în pace. Recoltele se anunță așadar bogate. Nu știu cum se face că în cartier ăștia de la primărie au uitat să presare cu material antiderapant, deși la fiecare semn că temperatura s-ar apropia de departe de 0 grade șoselele și trotuarele se umplu de un praf scîrbos care e dăunător pantofilor și cauciucurilor de bicicletă. Așa că astăzi, cînd am ieșit să cumpăr peștachele de la piață am experimentat senzațiile plăcute ale derapajelor controlate cu MTB-ul, numit și VTT în limba locală. Am testat puțin și zăpada și am văzut astfel că e numai bună de făcut om de zăpadă, situație care, trebuie să recunoaștem, e chiar mai rară decît zăpada însăși. Așa că, ajuns acasă, am distribuit echipamentul de iarnă tinerei generații, am băgat un morcov în buzunar și am purces înspre parcul din apropiere unde speram să găsim zăpadă multă.

Zăpada era, într-adevăr, multă, numai că era după gard, iar poarta închisă cu un lacăt mare. E știut faptul că, de îndată ce condițiile meteorologice devin nefavorabile, hoarde de adulți iresposabili ies anumit din casă ca să alunece pe gheață în scopul de a-și rupe oasele ca să dea în judecată primăria că nu i-a prevenit că atunci cînd ninge poți să aluneci. Iar primăria, în aceste condiții și pentru că ne poartă foarte mult de grijă, închide toate parcurile. La dracul cu bucuriile zăpezii, nu ne putem permite să ne asumăm astfel de riscuri, totul trebuie să se desfășoare organizat și în conformitate cu prevederile contractelor de asigurare! 

A trebuit atunci să aplic planul B, găsind în catastrofă un spațiu verde neîngrădit. Acolo l-am plăsmuit destul de rapid pe Raymond, că așa i-a rămas numele. Pe cînd îl făuream, rostogolind cu sîrg bulgării sub privirile mirate ale trecătorilor care, formați în lumina prevederilor legii separării bisericii de stat din 1900 toamna și neobișnuiți cu tehnicile de fabricare ale unui om de zăpadă, nu își făceau cruce dar trăgeau poze cu aifoanele, de sub zăpada afînată ieșeau la iveală căcățeii semănați acolo în diverse straturi de sedimente de cățeii deținuți de iubitorii de animale din imobilele vecine. Dar acest lucru nu a fost de natură să ne scîrbească căci , nu-i așa, ce este mai frumos la casa omului decît un animal care să te bucure cu dragostea de care e capabil și, în plus, zăpada beneficia astfel de un liant natural deosebit de practic în situația dată și, dacă îndrăznesc, chiar de o tușă de culoare. 

Bucuria a fost totuși mare atunci cînd morcovul a împodobit la sfrîrșit pe post de nas capul lui Raymond.

Ieri la cantină era niște mîncărică de fasole cu o ciozvîrtă de rață, cîrnăcior și oleacă de slănină, cassoulet adică. Doamna de la marketing, alături de colega de la contabilitate, trase prin inel, coafate, rujate, parfumate se uitau lung la mîncărică cu platourile în mînă. După o vreme, lumea din spatele lor de la coadă începu să ridice ochii din aifoane cu nerăbdare pricinuită de sucul gastric deja în exces. Atunci, cît erau ele de trase prin inel, coafate, rujate și parfumate s-au hotărît să-l întrebe, chicotind, hi hi, ho ho, pe bucătar, dacă se poate să le dea și lor niște cassoulet, dar fără fasole, s'il vous plaît.

Azi era pizza cu feliuțe de cîrnaț, slănină și bucățele de carne de rață.

Hipoglicemia salvează România

La un moment dat au ieșit din ceață vreo douăzeci de căprioare sprintene. Ne-au trecut la cîțiva metri prin fața bicicletelor și le-am văzut doar fundurile albe care se pierdeau, săltînd, în pîclă.
Mai tîrziu, un mistreț speriat a alergat cu noi vreo 50m pînă să plece în legea lui pe cîmp. Un nene cu o pușcă stătea gînditor la marginea drumului la următoarea intersecție.

Nu mai ies niciodată să fac 100km la 0 grade fără să fi mîncat o farfurie mare de paste cu o seară înainte.

Ieri, Gégé a adus după el un alt bunic, pe nume Cloclo. Băi, și ăștia doi, înhăitați, au început să bage la pedale. La început m-au lăsat, cavalerește, să le-o iau înainte pe primul deal, pe care l-am terminat cu vreo 300m de avans și mi-am zis că-s tare. La al doilea deal m-au lăsat înainte cam pînă la jumătate și l-am terminat cam umăr la umăr. În schimb, la cele opt dealuri rămase n-am mai avut nici o șansă. Moșuleții țîșneau fluierînd încă din josul pantei și accelerau la sfîrșit, ca să termine în uralele publicului, eu mulțumindu-mă cu un deloc rușinos loc trei, nu foarte mult în urma lor. Cum plecaserăm de la Saclay mai mulți, am văzut cu această ocazie cît de plăcut este să fie în grup și persoane cu un ritm mai slab. Foarte bine face la moral, mai ales cînd le dai speranțe, lăsîndu-i să ți-o ia înainte ca să îi depășești fluierînd!

Cică de săptămîna viitoare băgăm mai mulți cărbuni.

O să fie și mai bine

Cu Gégé

De ceva vreme mi se tot afișează pe ecran pe siturile pe unde mai umblu o publicitate la brățări din piele bărbați. Asta îmi amintește de faimoșii ciorapi pentru copii supraelastici și de executăm haine din pielea clientului.Că veni vorba de piele, partea îngroșată a colanților de biciclist se cheamă "piele de capră neagră", cu referire la materialul din care era făcută înainte ca susnumita specie de capre să devină protejată și înainte de invenția materialelor sintetice, foarte performante de altfel, dar care provoacă bube pe fund după o ieșire mai lungă.

Zilele astea am cunoscut un nene care se apropie de 60 de ani și care se autointitulează "hoinar ciclist sportiv", refuzînd cu obstinație titulatura de ciclosportiv sau, mai simplu, cea de ciclist. Ne-am dat randevu la Christ la Saclay la ora nouă. Am ajuns, m-am dat jos din mașină, mi-am mîncat banana, mi-am pus papucii de ciclotron, mi-am tras șosetele de neopren peste papuci, am umflat roțile la 7 bari. Atunci a apărut de nicăieri o mașină de călugărițe din filmele cu jandarmii, din ea s-a dat jos Gégé, un nene mititel și firav, gata îmbrăcat și încălțat - oare cum se conduce mașina cu papucii de biciclist? - îmi zice bonjur, azi mergem la munte. Mă uit la el și mă întreb: da' unde naiba este munte aici? 4 grade afară, rafale de vînt, Gégé iși scoate sprinten carboanele din portbagajul de la 2CV, papucii fac clac și încă un clac în pedale și plecăm ușurel înspre Gif. În prima coborîre l-am văzut cum dispare după primul viraj cu 70 la oră. L-am ajuns din urmă cu greu, mă "aștepta" pedalînd relaxat cu mîinile la spate. Apoi au început dealurile. Gégé le ataca pe fiecare, vorbind cu mine și dîndu-mi sfaturi, după care sprinta în a doua jumătate a pantei, cam atunci cînd începeam eu să îmi dau sufletul. Am făcut așa vreo trei ore jumate, pe dealuri, la margine de pădure, pe cîmp, ne-am intersectat în vreo cîteva rînduri cu căprioare urmărite de vînători care vroiau să le ia pielea ca să facă din ea pantaloni de biciclist. Pe alocuri ne mai agățam o vreme de cîte un pluton ciclist ca să ne mai adăpostim puțin de vînt, după care Gégé îi depășea și eu îmi dădeam din nou sufletul ca să îl ajung din urmă.

La sfîrșit, în apropiere de Christ, Gégé luă mîinile de pe ghidon și pedală un moment cu ele larg desfăcute la orizontală, cu capul dat pe spate. M-am uitat pe GPS și am văzut că făcusem aproape 1000m de ascensiune. Gégé mi-a zis atunci că am un "bon coup de pédale" și că ne mai antrenăm puțin pe acolo, după care mergem la vară pe Galibier ca să vînăm capre negre.

Și astfel se termină 2012.

Carte poștală

Mă lipisem cu spatele de un zid soios, între un tomberon și un sac negru de plastic plin de gunoi urît mirositor. Deasupra, la etajul unu, fîlfîiau agale un rînd de chiloți, unul de așternuturi și pe al treilea rînd una ragazza nu terminase încă de întins niște cămăși de noapte. Pe zidul din față se vedea în lumina felinarului un graffitti indecent dar bine făcut, peste care un alt artist mai puțin priceput scrisese niște cuvinte de protest împotriva lui Mario Monti. Chelnerul de la pizzeria de pe partea cealaltă ceva mai în susul străzii ieșise în prag și își prezenta omagiile domnișoarei care întindea rufe la uscat: ciao amore, ti amo, I love you, hi love.  Un Fiat cu vopseaua scorojită trecu în trombă la vale pe strada îngustă și abruptă, depășit simultan, printre claxoane, de două vespe și un piaggio, călărite de Mario, Luigi și Marcello, toți bruneți, cu bărbile de trei zile și cu părul în bătaia vîntului. Scoasei cu grijă capul, mă uitai mai întîi în stînga, apoi în dreapta. Următorul stol de scutere părea la o distanță respectabilă. Pășii cu grijă pe caldarîm cînd, un pîrîit de motoretă ieșit de nicăieri îmi șterse nasul, făcîndu-mă să mă retrag presto subito la locul meu. Auzii și-un vag ecou de vafanculo ce se pierdu la vale în același timp cu pîrîitul.

Reușii pînă la urmă să traversez și să intru în pizzeria chelnerului înamorat. Pînă atunci fusesem mîncător de pizza de foame, fără să fi încercat vreodată cea mai mică plăcere și chiar aș fi decretat cu mîna pe inimă că nu există pizza bună. După ce am terminat farfuria și mi-am lins bine degetele, cînd mi se încrețea pielea capului de plăcere de la degetarul de espresso, am început să mă întreb filosofic: Oare de ce-o fi așa de greu prin alte părți să găsești o pizza bună? Nu se găsește făină? Dar legume nu se găsesc? O fi greu de făcut un foc de lemne? Dar un espresso, ce-o fi așa de greu de făcut un espresso bun? Nu se găsește cafea bună? Se zgîrcesc comercianții la cafea? N-or fi avînd mașinile din lumea întreagă abur la presiunea potrivită?

Porca miseria! Bruta bestia!

Stăteam în picioare în metrou, sprijinit cu spatele de peretele strapontinelor, cu un umăr în bara de lîngă ușă. Nu  era chiar aglomerat, dar nici locuri pe scaun nu prea mai erau. Un domn cu palton stătea cu o valiză între picioare în dreptul ușii, o domnișoară se uita în gol încolăcită în jurul unei bare, cu două fire albe ce ieșeau din fularul gros înfășurat în jurul gîtului ca să ajungă  pînă în urechi, două negrese îmbrăcate tradițional stăteau lăbărțate pe strapontinele din partea opusă. Din trenul aflat pe sensul celălalt se auzea înfundat un "Drumurile noastre, poate" lălăit la acordeon. Metroul fîșîia din roțile de cauciuc pe șine iar soneria ușilor țipa monoton înainte de fiecare pornire:  Glacière, St Jacques, Denfert, Edgar Quinet. La Montparnasse era forfota mai mare, s-au ridicat cîțiva de pe scaune și au coborît, s-au urcat alții și s-au așezat. Au intrat trei bătrîne și o femeie care se îmbulzea puternic în ele, deși era loc suficient, bombănind într-o păsărească ce-mi suna cunoscut în urechi. În urcare, m-a călcat și pe mine pe bombeuri. Nu i-am dat atenție, mă gîndeam la ploaia fină de afară și la uichendul ce își trăia ultimele momente. În fine, trenul sună, ușile se închiseră și intrarăm din nou în tunel. Bătrînele comentau discret, nemulțumite că fuseseră busculate în urcare și apoi trenul ajunse la Pasteur. Femeia care intrase ultima se postase între timp lîngă ieșire, trase de zăvor, ușile se deschiseră, aruncă o privire înapoi, se aplecă, culese un portofel de jos și îl întinse uneia dintre cele trei bătrîne. Aceasta se uită surprinsă, luă portofelul, mulțumi frumos și îl puse în geantă, cealaltă dispăru pe peron în timp ce trenul suna și ușile se închideau. Atunci am înțeles tot, m-am căutat în buzunare, totul era din fericire la loc, moment în care bătrîna constata și ea că nu mai avea nimic în portofel.

Destupare

Am stins lumina, am tras jaluzelele în jos, am aprins opaițul și am coborît pe scara în spirală pînă la tainița de la -2. Am speriat vreo doi lilieci iar Dorel, șobolanul, mi s-a prelins printre picioare tocmai cînd ușa încăperii umede se deschise cu un scîrțîit sinistru. Am compus cifrul de la dulăpiorul cu otrăvuri și am căutat din ochi flaconul achiziționat de la carfur cu 3,76€, conținînd un lichid vîscos. De îndată ce l-am văzut, în spatele unor sticle de lichide pentru spălat wc-ul, alături de o fiolă de Sauternes din '99, o scînteie se aprinse în ochiul meu albastru, cel verde rămînînd la fel de inexpresiv și neîncrezător ca pînă atunci. Am înșfăcat cu o mînă flaconul și, cu opaițul în cealaltă, urcai val vîrtej scara, perturbîndu-l pe Dorel care nu știa ce să mai creadă. În bucătărie era la fel de întuneric cum lăsasem. Pusei opaițul pe jos, lîngă chiuvetă, mă așezai în genunchi și, plin de speranță și evlavie, citii instrucțiunile de pe flacon. Desșurubai apoi dopul, mă aplecai sub chiuvetă, localizai sifonul de scurgere de la mașina de spălat vase și turnai prin partea de sus a țevii lichidul vîscos ce în lumina opaițului devenise verde fluorescent. Începui să rîd ușor diabolic și, pe măsură ce flaconul se golea de lichidul înghițit de țeava sinistră, rîdeam din ce în ce mai diabolic. La sfîrșit am pronunțat chiar și o formulă magică, deși asta nu era trecută în instrucțiuni.
Apoi am întors clepsidra și am lăsat astfel lichidul să acționeze 30min, timp în care am citit o carte în latină la lumina opaițului și am băut jin. Reflectînd încă la înțelepciunea din ultimele rînduri citite și la declinările latinești, ridicai storurile, pusei niște apă în bidonul de biciclist și turnai apa în țeavă, sperînd să o aud fugînd prin canalizare mîncînd pămîntul. Dar, în loc să aud un susur de izvor subteran, am auzit un zgomot de sticlă ce se umple iar la sfîrșit a fost o mică fîntînă arteziană. Rahat.

Am constatat atunci cît de prost erau făcute țevile, cum nu se putea desface ușor nimic și cum nu încapea nici un lighean acolo unde ar fi trebuit. Am încercat cu o sîrmă specială cu manivelă la capăt achiziționată în prealabil și care ar fi trebuit să penetreze adînc prin cele mai neobișnuite coturi ale țevii, dar dopul ce se formase nu se dădea dus și pace.

Am scos atunci asul din mînecă: o soluție inginerească găsită pe blogul unei cameriste de hotel (Sofitel?) și netrecută în nici un manual al instatorului dibaci. Țeava s-a desfundat în nici 30s cu ajutorul aspiratorului de praf. E bine de știut.
Cînd primele elemente de materie recalcitrantă au ieșit din țeavă, am reușit și eu să îmi vidanjez mațele.

Iar acum beau jin cu un sentiment de împlinire.

Sîmbăta trecută am profitat de vremea bună și am făcut nebunia la care visam de multă vreme: am ajuns la malul mării cu bicicleta. Au fost așadar 216km cu soare, fără vînt, care s-au derulat cu o viteză medie de 27km/h, la capătul cărora m-a așteptat o diplomă. Pînă la 150 au fost chiar 28, moment în care mi-am întrebat eul: dar unde te grăbești așa, băi nene? Așa că m-am întins puțin pe iarbă la marginea drumului. M-a pișcat atunci o albină. Rahat.

Rămîn cu următoarele impresii:
- Cicliștii din cluburi sînt o specie aparte de care nu merită să te apropii, pe de o parte pentru că e periculos, iar pe de alta că sînt moral nefrecventabili. Faptul că poartă toți același tricou le dă dreptul să se comporte ca niște masculi feroci, atît prin comportamentul periculos față de cei veniți acolo fără vreun scop de a dovedi cuiva ceva, cît și prin remarcile nesărate făcute "femininelor" care munceau și ele să termine cursa. În plus, în urma lor rămîne mereu o dîră de ambalaje de produse dopante pe care le aruncă după ce devin nefolositoare.
- Spectrul claviculei rupte nu mi-a dat pace nici o secundă, la fel și cel al căștii pe care am spart-o dînd cu capul de o bordură acum fix patru săptămîni. Sentimentul era foarte puternic, mai ales cînd cîte o gașcă de afiliați în club zbîrnîia din carboane la 10cm pe stînga și cîteodată pe dreapta mea. Erau unii pe fundul cărora scria A.S.S.
- Ciclismul în gașcă organizată este impregnat de testosteron.
- Ciclismul în gașcă organizată are un puternic iz naționalist, la limită cu FN-ul. Dar, la naiba, eram între francezi!
- Ciclistul transpirat pute de-i sar capacele.
- La coadă la mîncărică stau mulți cicliști transpirați.
- La coadă la mîncărică unii dintre cicliștii transpirați se pîrțîie
- Sirena protecției civile e foarte stridentă. A sunat de mai multe ori.
- Ultimii kilometri sînt foarte lungi iar cel mai mic delușor de la sfîrșit are față de Everest.

Trecînd peste toate astea, a fost tare fain. Cînd, după colț, am văzut Pont de Normandie în depărtare, mi-a sărit inima din loc de bucurie. Nu mai zic ce-a fost cînd roțile au început să vibreze pe pietrele din portul vechi de la Honfleur!

N-am spart nici un cauciuc.

Pălăria lui bunicu era verde închis. O ținea pe cap cînd ieșea afară, în curte, în livadă sau pe băncuța de la drum, sprijinit în cîrjă. În casă o atîrna de cuiul din cămară, din spatele ușii. După ce a murit, pălăria a rămas atîrnată de cuiul ei mulți ani, pînă ce casa bătrînească a fost dărîmată ca să se facă alta nouă în loc.

Goneam cu aseisul înspre București prin căldură, ca să-mi prind avionul de coadă. Clima bizonică pompa aer rece în habitaclu. La radio, pe un post de știri, Ponta și Escu își vărsau fierea la fiecare sfert de oră. Deodată, coloana de mașini și camioane s-a oprit înaintea unuia din multele sate de pe E85. A început o luptă de uzură, cu tiruri ce intrau pe contrasens, gata să strivească pe cel ce îndrăznea să le iasă în față și cu mașini care o luau de-a dreptul pe cîmp ca să încerce să intre în aceeași coloană la cîteva sute de metri mai încolo. În acest timp, Ponta și Escu erau neobosiți. După o vreme am intrat în sat. După alte lungi minute am văzut un milițian cu chipiul dat pe ceafă care făcea semne mașinilor să ocolească un perimetru de pe șosea, delimitat cu bandă adezivă roșie-albă în care se aflau o dubă albă poziționată oblic cu o roată în șanț, un alt milițian care făcea poze cu canonul, niște șlapi aruncați în dezordine și o pălărie ca a lui bunicu.

Bizonic

Mi-au dat de la biroul Tesla de la OTP un Audiaseis. Am aflat cu această ocazie ce înseamnă clima bizonică. Am experimentat așadar plăceri noi, cum ar fi lipitul în fundul mașinii din față și datul cu blițul ca să se dea țăranul cu Loganul la o parte sau înjuratul italienilor care conduc ca dracu', veniți în concediu să se dea rotunzi cu merțurile lor de rahat la mîna a doua. Am observat că mulți participanți la trafic îmi dădeau cu blițurile de pe partea aialaltă cînd era radar și m-am distrat și eu dînd cu blițurile la cei care veneau din față, dar cînd nu era radar. M-am simțit extraordinar cînd m-au băgat în seamă în sfîrșit, după atîția ani, interlopii din Rădă atunci cînd m-am plimbat pi șentru cu cotul scos pi jeam, cu scaunul dat tare pe spate, cu ghiulul pe volan și maneaua de cătănie cu influențe latino la maxim în habitaclu. Nici cînd mi-am luat doctoratul de la Standfort nu făcusem atîta senzație ca acum în mediul lor exclusivist.
Am fost și la peco să fac plinul. M-am dat jos în șlapi și pantaloni scurți de fotbalist profesionist din aseis și l-am întrebat pe pompist dacă n-are motorină normală.
- Ba da, dar la pompa cealaltă. Aici nu e decît "super".
N-am vrut să mai fac manevre complicate și riscante, că mi-era teamă să nu spulber un mit care se formase deja în jurul meu.
- Bine, atunci puneți din asta.
- De cît vreți?
- Plinul.
În timp ce se făcea plinul, omul meu se vedea că are întrebări existențiale ce îi turmentau existența.
- Dar motorina asta ce are?
- E mai scumpă.
Se uită la mașină lung, apoi la mine, sau mai bine zis la lanțul de aur care se vedea printre perii scurți de pe ceafa groasă, mai stătu puțin, se uită iar la mine.
- Dar motorina super e mai bună.
- Nu știu, nu mă interesează.
- Și nu credeți că așa o mașină merită motorină mai bună?
- Nu.
- De ce?!?!?
- Nu-i decît o mașină.
Între timp pompa clănțăni și se opri. Nenea scurse ultimele picături din furtun și îmi aruncă:
- Să știți că nu vă mai spăl parbrizul.

Maieul galben pal

Ieri s-a terminat Turul Franței. A fost foarte frumos. M-am sculat dis de dimineață, m-am îmbrăcat cu cel mai frumos costum mulat din lycra pe care îl aveam, am înfulecat un mic dejun energetic, am copiat pe GPS traseul pregătit de cu seară, mi-am pus niște prafuri în apa din bidon, am legat bicicleta de automobil și am plecat înspre Chevreuse pentru că era frumos afară. Am ajuns după vreo 30 min, mult mai repede decît în ziua precedentă, cînd m-am învîrtit vreo oră și jumătate cînd pe o autostradă, cînd pe alta. M-am parcat într-o zonă industrială de la Loges en Josas m-am descălțat de frumoasele sandale roșii din care ieșeau ciorapii albi de sport și m-am încălțat cu cei mai frumoși pantofi Shimano, albi, dar cu care nu se poate conduce mașina. Am dezlegat bicicleta, am pornit GPS-ul și am plecat, încercînd să nu mă îndepărtez de linia roșie de pe ecran și urmărind cu mare interes viteza instantanee, viteza medie, kilometrii parcurși și ora estimată a sosirii. Vremea frumoasă și cîmpurile colorate nu mai contau deloc. La un moment dat am horcăit și am tras o flegmă în lateral, fiind în convalescență după o bronșită păcătoasă. Cu această ocazie am aflat că mai era cineva în spatele meu. Pe marginea drumului, înspre Rambouillet, erau înșirate o grămadă de rulote care parcaseră acolo cu o seară înainte. Oamenii își luau micul dejun, somnoroși, la umbra rulotelor și a drapelurilor britanice și visau la cele 10s din după-amiaza ce avea să vină, cînd vor avea ocazia să-i zărească pe specialiștii substanțelor ilicite ce vor trece pe acolo, precedați de caravana publicitară. Din loc în loc, alții instalau comerțuri temporare de bere, tricouri galbene sau cu buline roșii, șosete cu michimauși, etc. Eu pedalam sub încurajările suporterilor de pe marginea drumului. Cum mă încurajau ei așa frumos, m-am simțit obligat să măresc cadența, astfel încît cele două dealuri de categorie 4 de pe parcurs au trecut în uralele publicului. Un polițai care se trezise și el devreme ca să balizeze traseul m-a asigurat că nu mai e mult pînă la sosire și că aveam șanse să cîștig. Astfel, vreo 50km am ținut-o într-o medie orară niciodată atinsă și simțeam cum îmi crește un val de mulțumire în suflet. Bucuria mea a fost de scurtă durată căci pe la jumătatea celui de-al treilea deal am intrat brusc în hipoglicemie și mașina a început să funcționeze cu încetinitorul. Am fost nevoit să mănînc din mers trei din barele cu fructe uscate din buzunar pe care în vremuri normale nu le-aș înghiți nici cu rugăminți fierbinți. Un american din altă echipă m-a depășit, zicîndu-mi:
- Bravo, tu es super!
După vreo 10 min mașina a repornit, dar era prea tîrziu, îmi stricasem deja media. Rahat. 

Asimilare

Primisem telefon că bicicleta cea nouă era gata și mergeam cu metroul, lăbărțat pe o banchetă, în drum spre magazin ca să o ridic. Pe la Châtelet se urcară un moș și o babă. Nu era loc pe scaun, așa că s-au agățat, tremurînd, de o bară. M-am simțit și m-am ridicat să îi ofer măcar ei locul meu. Puteam să visez și în picioare la ascensiunea Mont Ventoux pe care n-o să o fac, cred, niciodată.
- A nu, mulțumesc, n-avem nevoie să stăm jos, zise baba. Dar e foarte frumos gestul dvs, rar, dar foarte frumos. Cu toți străinii ăștia veniți aici care în plus trăiesc pe spinarea statului, încasînd ajutoarele sociale, la ce să te aștepți, nu îți mai oferă nimeni locul.
- Ar trebui să schimbe numele stației ăsteia în "Châtelet les Noirs" în loc de "Châtelet les Halles", adăugă moșul. Noroc că mai există francezi educați ca dvs, că altfel nu știu ce ne-am face.

M-am uitat la mine în geamul metroului: aveam părul vîlvoi, eram neras, în tricou, cu pantaloni trei sferturi și sandale. Dar se pare că lumina ochilor, farmecul personal și accentul desăvîrșit i-au derutat pe moșnegi. Era prima dată cînd nu eram luat de belgian, canadian din Québec, spaniol sau alte naționalități conlocuitoare. Eram mulțumit să fiu ca ei.

M-am așezat, gîndindu-mă dacă ar fi bine să îmi cumpăr în sfîrșit niște pedale Look sau să mai merg o vreme cu SPD-urile pe care le aveam deja. M-am dat jos la Saint Paul. Ieșind, am aruncat o privire neutră, fără să salut, înapoi înspre  moș, care vorbea pornit în continuare cu baba despre Lepen, Sarkozy, negri, arabi și ajutoare sociale. 

Bat fiind, păduri cutreieram

Rămîne de văzut cum naiba fac să mă trezesc pînă la ora 15, cînd am o ședință de două ore, după ce am dezbătut la prînz o sticlă de Bourgogne, nu mai știu cum se cheamă, nu pot să îmi amintesc în momentul de față. Știu doar că avea un gust verde și îmi părea slab, pînă cînd m-am uitat pe sticlă și am văzut că avea 14 grade. Mergea stass cu peștele crud cu wasabi din belșug și cu tortul din desert. Din păcate, totul e doar o amintire beată acum, cînd jazzul sună violent și fără melodie în căști și îmi place la nebunie. În openspace lumea vorbește ca peștii în acvariu, cred - numai despre asta poate fi vorba-, despre java, nosql, aifon, noile macuri care întîrzie să apară sau noul pédégé numit chiar ieri. Eu, în schimb, mă simt deasupra tuturor, după exact atîția ani de vorbit străineza și îmi aduc aminte de proful de franceză din generală care era bătăuș, dar tot timpul cu motiv și căruia nu-i port defel pică, pentru că de la el știu de strada Servandoni și pentru că știa să și recompenseze pe măsură cînd știam cum trebuie despre avoir și être. A murit între timp, săracul Bujdei. Și îmi mai aduc aminte de primul 1 mai petrecut la Paris, aproape de statuia Ioanei d'Arc, cînd am întîlnit o coloană de moșnegi cu steaguri bleublancrouge care strigau gerontologic: "La France aux Français!" și nu prea am înțeles eu la vremea aia de ce strigau ei așa, care era legătura cu 1 mai și nici nu am înțeles ura unuia dintre ei care mi-a întins o cocardă tricoloră să o prind în piept și i-am refuzat-o sincer și nevinovat, spunîndu-i că nu sînt francez. Și îmi mai amintesc de dimineața în care în care am deschis televizorul și l-am văzut pe proaspătul ministru de interne, agitat tot, cum îi e stilul, anunțînd schimbarea legislației care avea să mă afecteze direct și fără milă. Profit de ocazie și îi urez să dispară naibii din peisaj, duminică la ora 20, jugănit de  pirații somalezi pe iahtul lui Bolloré.

Rahat, a sunat aifonul că trebuie să mă duc la ședință.