Micul djejun

Zice cineva în Dilema, vorbind despre Le guide du routard despre România:

"Nu mă pot împiedica la rîndul meu să construiesc cu ochii minţii scena în care străinii vizitatori, obişnuiţi să mănînce dimineaţa un croissant şi să bea o cafea rapid, pe terasa cafenelei pariziene, odată ajunşi într-o pensiune moldavă, s-au văzut puşi în faţa faptului împlinit, adică obligaţi să mănînce dimineaţa devreme mămăligă cu ou şi slănină, în lipsă de altceva..."

Eu zic că încă nu e grav.

Eu nu am nevoie să construiesc cu ochii minţii, ci trebuie doar să îmi amintesc de scena cînd turiştii din bandă au trebuit să dea piept cu primul mic dejun din hotelul Yuanlin de pe bulevardul Qianmen din Beijing. Şi nu mă refer doar la francezi, ci şi la mine şi la doamna, probabil mai franţuziţi decît ne place nouă să zicem că nu sîntem.

Treziţi de pe la 7h30' dimineaţa, cu gura pungă de la nesomn - 6 ore de decalaj faţă de Franţa - am debarcat voioşi cu gîndul la o cafea administrată intravenos în restaurantul hotelului. Acolo plutea deja un miros nedefinit ce nu prevestea nimic bun. Mai tîrziu, acel miros s-a dovedit a proveni de la soia ce se găsea în concentraţie mare şi sub diverse forme în diversele feluri de mîncare aflate la dispoziţia noastră ca bufet libre service.

La o privire scurtă în sală am observat comeseni chinezi care înfulecau de zor şi părea să le placă al naibii de tare.

Mai întîi am luat un platou metalic compartimentat tip cantină pe portavion pe care l-am şters de apă cu un şerveţel. Apoi am căutat nişte tacîmuri. Nu am găsit, pentru că nu am fost suficient de rapid, trecuseră nişte olandezi pe acolo cu cîteva secunde mai devreme. Fiindcă tot eram în China, m-am mulţumit cu beţe. În mod deloc bizar, acestea se găseau din belşug.

Am încercat să umplu cu ceva platoul. Cu chiu cu vai m-am mulţumit cu nişte omletă mirosind ciudat, nişte furescuri ce le găsisem rătăcite pe un platou şi nişte suc (de portocale?) de tip oranjadă. A doua zi am aflat că puteam să cerem în mod exceptional pîine, unt şi gem de la chelneriţe. În rest, aveam de ales între vreo trei feluri de orez, dintre care cel mai scîrbos era acela ce era în două cu apă, vreo trei feluri de macaroane chinezeşti de le mai zice şi nouilles în franceză, ravioli chinezeşti, diverse cărnuri mărunţite şi scăldate în sosuri greu identificabile.

Recunosc că înainte de plecare mă gîndeam să încerc cît mai multe specialităţi locale. Experienţa primului mic dejun mi-a arătat că există anumite limite ce nu pot fi depăşite. Mai ales cînd noţiunea de cafea nu este cunoscută.