În faţa blocului

De cîteva zile remarc că se petrec lucruri incredibile şi absolut reprobabile chiar în faţa blocului: e plin de copii care bat mingea nesupravegheaţi, e drept că o minge de burete. Jocul lor e punctat de strigăte de veselie: Allez O.M.!
În plus, există şi o pancartă care precizează că jocurile cu mingea sînt interzise în zonă. În oraş la mine nu poţi face chiar ce te taie capul, avem primar de dreapta, amic cu Sarko, deputat la Assemblée Nationale. Orice activitate trebuie să fie încadrată cu stricteţe şi nu trebuie să perturbe cu nimic somnul cetăţeanului din clasa de mijloc. De altfel există şi o hotărîre a consiliului local care stipulează că pînă şi deplasările cu role şi cu planche à roulettes sînt interzise pe teritoriul localităţii. Excepţie fac anumite zile din vară cînd porţiunea de pe cheiurile Senei aparţinînd localităţii este închisă circulaţiei automobile şi iubitorii de sporturi ciudate îşi pot satisface pasiunea fără a deranja astfel siesta alegătorilor majoritari.

Adineauri, copiii s-au plictisit de bătut hapucul şi s-au legat cu îndîrjire de panoul de semnalizare a parcării pentru biciclete a personalului grădiniţei de la parter, remarcînd că literele pot fi dezlipite cu uşurinţă.

Apoi a venit un nene şi i-a urecheat. Mama lor de copii!

Conjugală

G. se însoară mîine în regiunea lui natală, Normandie, unde se ştie că de regulă plouă. Acest fapt constituie un minunat prilej de ironii în birou.

În noianul de bancuri pe care le-am tot făcut de vreo săptămînă încoace, şefa l-a întrebat dacă va proceda cu nevastă-sa aşa cum se făcea înainte în familiile înaltei burghezii. Cică se obişnuia ca soţul şi soţia să aibă camere separate care comunicau una cu cealaltă printr-o uşă. El se adresa ei invariabil cu vous şi cu chère Madame. Cînd soţul avea chef să se amuze, se ducea în camera nevestii. Aici am intervenit eu şi am zis că în aceste condiţii nu poate fi vorba de amuzament. Asistenţa a fost de acord şi am schimbat formularea în: accomplir son devoir d'honorer sa femme.

La telefon

Citesc un vechi interviu cu Umberto Eco de pe internet şi m-am oprit la cîteva rînduri, pe care le reproduc aici.

Listen, I am not saying that Internet is, or will be a negative experience. I am saying on the contrary that it is a great chance. Once we have asserted this, I am trying to isolate the possible traps; the possible negative aspects. I am trying to focus on the critical aspects of a positive experience. I think it is also my role as a critic of media to do that. I believe that once completely developed and implemented, Virtual Reality will be enormously important for a lot of scientific experiences, but I have also to remark that if Virtual Reality becomes only entertainment for solitary persons, it can become a new kind of technological masturbation. So we have to consider both.

"Yes, yes. I think that is a very real problem, but again this is a question of solitude versus community, isn't it?"

The problem of solitude is enormous...

Eco pauses for a moment, and leans back in his chair.

It is a community but it is only a virtual community. Now, it is true that great artists spend their lives living in remote villages and writing letters all over the world and they establish these kinds of virtual communities.

"Kant did that as well - he was a great letter writer...?"

Yes, there was Kant. But I think of a great poet like Leopardi. He was sick, a hunchback. Repressed. Lived in a village. Went once or twice to Rome. I don't remember how often, though he travelled a little more. He was well known, and in touch with all the intelligentsia of his time. OK, it's always possible. But for every Leopardi, you have a lot of other people that are living in isolation, with elaborate forms of mental illness. One great problem of our time is the decrease, or absolute lack, of face-to-face communities.

I always like to tell the story of Bosco - San Giovanni Bosco. This Salesian priest in the middle of the 19th century who got the idea that was a whole new generation of young people who were working from a very young age in factories, and so were dispersed and separated from the family. He invented the oratorium, which was a community, to which those who worked could go to play and discuss. And for those who couldn't work, he established typographies, activities in which they could take part. So, he was matching the problem of despair and isolation in the industrial society with the possibility of people meeting each other, and obviously also having a religious purpose. It was a great social invention.

[...]

Obviously for certain people - I had an old aunt who was obliged to live all the day at home, and was unable to walk, and for her the television was a gift of heaven. For her, it was really the only possibility to be in some way in touch with the world. But for a normal person it is not. Can the new virtual communities like we have on Internet do the same job? Certainly! They give to a person living in the Mid-West the possibility to contact others from there. Is that a substitute for face-to-face contact and community? No, it isn't! So the real social function of, let's say, Internet, should be to be a starting point for establishing contacts, and then to establish local...

"Places to meet face-to-face..."

Yes, local communities. When Internet really becomes a way of implementing - through virtual communities - face-to-face communities, then that will be an important social change.

Cînd eram copil şi citeam pe nerăsuflate cărţile cu Winettou îmi construiam în minte toată lumea din carte: peisaje, clădiri, animale, obiecte de tot soiul, personaje, cărora le atribuiam înfăţişări precise, cu trăsăturile feţei şi chiar şi vocile pe care le aveau.

Adineauri am primit un telefon de la cineva pe care îl cunoşteam doar din textele pe care le scria, din e-mailuri, dar cu care nu am mai vorbit niciodată de-adevăratelea, prin viu grai adică. Conform algoritmului, îi atribuisem în mental o voce. Conversaţia deopotrivă m-a amuzat şi m-a lăsat visător, căci vocea nu era deloc cea imaginată. Nu, nu vreau să zic că era mai frumoasă sau mai urîtă, nici că am fost dezamăgit, ci doar că era altfel. :)

De primăvară

Mai mult de o treime dintre francezi cred ca extrema dreaptă îmbogăţeşte dezbaterea politică (35%) şi este apropiată de preocupările lor (34%), conform unui sondaj IFOP/Acteurs, realizat recent. Contribuţia extremei drepte este considerată utilă în materie de imigraţie (34%) şi de securitate (31%).
(cf. Le Monde)

Pisică văzută din spate care se uită la tine

Too old to rock and roll, too young to die

Trenul s-a urnit, prin geamul zgîriat intra lumina roşiatică a soarelui la asfinţit. Graffiti-urile de afară defilau cu viteză de acum, pletele îmi fîlfîiau în bătaia vîntului căci eram deja instalat pe o platformă în aer liber. Din chitară ieşeau constelaţii de scîntei multicolore ale căror spirale îşi pierdeau marginile undeva deasupra cupolei de la Sacré Coeur. Un rottweiler lătra cu furie dintre linii.

La un moment dat am simţit cum cozoroacele celor trei şepci albe aflate deasupra a trei treninguri asortate cărora le vedeam inscripţiile de pe spate, s-au orientat indicînd sensul de mers al trenului. Atunci am înţeles că muzica din căşti era cam tare.

Subtilităţi franţuzeşti

Cică umblă inspecţia muncii prin birouri de vreo cîteva zile.

Noi ăştia mititeii sîntem angajaţi la alte firme - numite între cunoscători negustori de carne vie - şi prestăm în contul lor pe la clienţi, chiar în birourile clienţilor. Clientul, în cazul de faţă, e reprezentat de şefă.

Dacă prestezi vreo trei ani la un singur client, poţi să reclami acestuia să te angajeze direct. Şi atunci trai neneacă, devii un fel de şefă: orare la bunul plac, cafeaua cafea, vacanţe ieftine, vreo 40-50 de zile de concediu pe an, credit ieftin la casă şi cîte şi mai cîte. Bine, rămîne detaliul nesemnificativ că eşti obligat să te consacri unor activităţi profesionale care nu prea îţi sînt pe plac şi că trebuie mereu să-ţi sapi adversarii, astfel încît să ţi se acorde ţie măririle de salariu anuale şi nu lor. De aceea e aşa de greu să pătrunzi ca angajat la client, pentru că mai întîi trebuie să te înscrii în tiparul prezentat şi apoi pentru că e concurenţă mare.

Şi ce caută inspecţia muncii? Păi te întreabă de cîţi ani prestezi aici şi se uită prin mailurile tale să vadă cum le semnezi. Dacă zici în mailuri că te cheamă cutare şi lucrezi la departamentul cutare al clientului şi în plus ai mai mult de trei ani de cînd eşti acolo, atunci inspecţia muncii zice: aha, travail masqué, amendă usturătoare clientului şi angajarea imediată a cărnii vii.

Astfel se explică grija subită a d-nei şefa să precizăm obligatoriu în semnăturile la mailuri, doar atît: Cutare Cutărescu, de la negustorul de carne vie cutare. Şi în plus, dacă ne întreabă cine ne aprobă nouă concediile, să răspundem cu: păi ni le aprobă nenea negustorul că sîntem angajaţii lui, în nici un caz nenea clientul.

Dintr-o extremă în alta

Azi la prînz a trebuit să ascult o jumătate de oră o prelegere despre depăşirea planului cincinal. Mulţumesc pe această cale responsabililor firmei, care au intuit într-un tîrziu că discursurile interminabile cu grafice crescătoare nu fac bine nimănui şi şi-au limitat prezentarea numai la lucrurile importante: am avut o producţie record de 70 000 de kilograme de cartofi la hectar, pe care îi vindem aproape pe toţi cu o creştere de cifră de afaceri pe 2005 de 12%. Rămîne totuşi un stoc de 5% de cartofi care stau şi putrezesc în birouri, ceea ce e acceptabil. În rest, totul e nasol, nu e marjă suficientă, cartoful nu s-ar vinde chiar la preţul dorit, că nu trebuie să precupeţim nici un efort, că trebuie să luptăm continuu pentru depăşirea planului, mai puneţi mîna şi munciţi băi etc. Numai lucruri normale.

După discursuri, avalanşa de întrebări venita din partea publicului a conţinut doar una singură şi care nu era nicidecum în raport cu cele povestite în prezentarea pauărpoint. Acesta este un semn bun, înseamnă că lumea e relaxată, că lucrurile merg intr-adevăr bine, dar mai ales că cetăţenii prezenţi erau înfometaţi.

Nu şi însetaţi, căci la masă, cumătrul R. nu bea că are resorturi în artere, cutare nu bea că are o şedinţă la ora 14, altul că e musulman, unul că nu bea decît cola dar că se mulţumeşte şi cu apă minerală de data asta iar cineva că are de condus automobilul. Astfel, iată-mă în situaţia ingrată de a lăsa sticla de bordo aproape plină, după doar două pahare, ceea ce este totuşi mai mult faţă de cantitatea la care am avut dreptul ieri. Instinctul de conservare fiind puternic, n-am vrut să risc ca superiorul ierarhic - amatorul de cola - să mă ia drept un beţiv, aşa că a trebuit să mă justific spunînd că gigot d'agneau-l din farfurie se află într-o relaţie conjugală de excepţie cu acest minunat vin ieşit din truda şi savoir-faire-ul viticultorului bordelais al cărui nume era scris pe sticlă.

La desert am avut fondant au chocolat avec sa crème aux pistaches şi, evident, un espresso.

Căpşuna tunisiană

Microcosmos

Cele ce urmează pot fi supărătoare pentru unii, dar ţin din capul locului să îmi expun convingerea intimă că mîncatul alături de persoane cu care nu ai multe de împărţit doar de dragul bucatelor este un act ce mie îmi pare detestabil. Cred că un bigmec poate fi absolut delicios atunci cînd e ingurgitat alături de persoane la care ţii şi cu care îţi place să te însoţeşti. Iar dacă bigmecul se transformă în ceva mai rafinat, este cum nu se poate de bine.

Povesteam ceva mai demult despre activităţi periodice desfăşurate în birou cu uşa închisă pe dinăuntru. Pe scurt, R. cunoaşte un producător de foie gras de la Toulouse iar lumea de la servici comandă prin el. Cum cantitatea totală comandată este de fiecare dată importantă, R. se alege cu cîte un kilogram suplimentar de marfă drept bonus. R. se apropie de pensie şi e un om bolnav, are resorturi în artere şi nu poate mînca de unul singur tot. Astfel, stabileşte o zi în care lumea din cele două birouri alăturate ale micii noastre societăţi e de acord şi se organizeată o şedinţă de potol.

În episodul de care aminteam mai înainte, E. este acela care a adus un vin şi a fost criticat nespus de posesorii gîtlejurilor fine - şefa şi inginerul de sunet - obişnuiţi numai cu licori scumpe şi, zic ei, bune. De atunci, am mai făcut de cîteva ori mese din astea şi E. nu a mai cumpărat vin, dar a cumpărat de fiecare dată diverse mîncăruri, pentru completarea mesei. De fiecare dată a cumpărat de la magazin un fel de salată orientală care se cheamă taboulet şi de fiecare dată a primit observaţii tot de la cei doi. Între timp, lucrurile au devenit mai clare şi am aflat de fapt că E. este de demult căzut în dizgraţia şefei, cam pe toate planurile. Nu rare sînt situaţiile în care E. este insultat în gura mare şi mai de fiecare dată pentru nimic. Inginerul de sunet - un tip pe care îl acuz fără jenă de nesimţire - deşi vine la lucru şi pleacă atunci cînd are el chef iar zilele lui la birou seamănă cu o pauză continuă de cafea, nu se alege niciodată cu nici o observaţie, dimpotrivă, atunci cînd tratez cu d-na şefă o problemă urgentă legată de o aplicaţie care nu merge în producţie, el are dreptul să întrerupă discuţia pentru a o invita la cafea şi ea rîde tîmp şi desface înspre mine picioarele - e mare amatoare de fuste mini -, zăboveşte îndelung în această poziţie înainte de a se ridica şi a da curs invitaţiei, lăsînd discuţia în ploaie. Pentru aprofundarea fenomenului, recomand cartea autoarei Corrine Maier intitulată Bonjour paresse.

Astăzi cumpărăturile adiacente le-am făcut eu cu R.. Înainte am primit ordin de la şefă şi de la acolitul ei în gura mare, ca să audă E., să nu mai cumpărăm taboulet din ăla de merde. Am înţeles astfel cît de importante sînt obiceiurile şi gusturile personale în dificilul proces de integrare, în acest caz într-o gaşcă. Ia să afirm eu că nu îmi place să beau vin şi să mănînc foie gras! Şi nu că nu îmi place, dar dacă e de ales între vin bun şi oameni ca lumea, eu unul aş lăsa vinul la o parte. La magazin, R. mi-a destăinuit că el aduce foie gras pentru că în felul acesta se are bine cu şefa şi contribuie la păstrarea postului său, şefilor fiindu-le greu să înlocuiască un furnizor atît de serios. La cîţi ani mai are pînă la pensie, nu prea e de glumit.
Taboulet n-am mai cumpărat, iar masa de azi s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al inginerului de sunet care şi-a lăudat singur vinul pe care l-a adus el însuşi - de altfel l-a băut aproape singur alături de şefă - pentru că ne-a spus că nimicii de noi nu sînt destul de rafinaţi ca să îl aprecieze. Ne-am ales astfel doar cu trei picături pentru fiecare. La sfîrşit am primit critici că nu erau bune căpşunile luate pentru desert, fiind căpşuni tunisiene. Cînd a fost vorba de strîns de pe urma festinului, cei doi şi-au găsit subit cîte-o şedinţă la care trebuia să participe negreşit.