Microcosmos

Cele ce urmează pot fi supărătoare pentru unii, dar ţin din capul locului să îmi expun convingerea intimă că mîncatul alături de persoane cu care nu ai multe de împărţit doar de dragul bucatelor este un act ce mie îmi pare detestabil. Cred că un bigmec poate fi absolut delicios atunci cînd e ingurgitat alături de persoane la care ţii şi cu care îţi place să te însoţeşti. Iar dacă bigmecul se transformă în ceva mai rafinat, este cum nu se poate de bine.

Povesteam ceva mai demult despre activităţi periodice desfăşurate în birou cu uşa închisă pe dinăuntru. Pe scurt, R. cunoaşte un producător de foie gras de la Toulouse iar lumea de la servici comandă prin el. Cum cantitatea totală comandată este de fiecare dată importantă, R. se alege cu cîte un kilogram suplimentar de marfă drept bonus. R. se apropie de pensie şi e un om bolnav, are resorturi în artere şi nu poate mînca de unul singur tot. Astfel, stabileşte o zi în care lumea din cele două birouri alăturate ale micii noastre societăţi e de acord şi se organizeată o şedinţă de potol.

În episodul de care aminteam mai înainte, E. este acela care a adus un vin şi a fost criticat nespus de posesorii gîtlejurilor fine - şefa şi inginerul de sunet - obişnuiţi numai cu licori scumpe şi, zic ei, bune. De atunci, am mai făcut de cîteva ori mese din astea şi E. nu a mai cumpărat vin, dar a cumpărat de fiecare dată diverse mîncăruri, pentru completarea mesei. De fiecare dată a cumpărat de la magazin un fel de salată orientală care se cheamă taboulet şi de fiecare dată a primit observaţii tot de la cei doi. Între timp, lucrurile au devenit mai clare şi am aflat de fapt că E. este de demult căzut în dizgraţia şefei, cam pe toate planurile. Nu rare sînt situaţiile în care E. este insultat în gura mare şi mai de fiecare dată pentru nimic. Inginerul de sunet - un tip pe care îl acuz fără jenă de nesimţire - deşi vine la lucru şi pleacă atunci cînd are el chef iar zilele lui la birou seamănă cu o pauză continuă de cafea, nu se alege niciodată cu nici o observaţie, dimpotrivă, atunci cînd tratez cu d-na şefă o problemă urgentă legată de o aplicaţie care nu merge în producţie, el are dreptul să întrerupă discuţia pentru a o invita la cafea şi ea rîde tîmp şi desface înspre mine picioarele - e mare amatoare de fuste mini -, zăboveşte îndelung în această poziţie înainte de a se ridica şi a da curs invitaţiei, lăsînd discuţia în ploaie. Pentru aprofundarea fenomenului, recomand cartea autoarei Corrine Maier intitulată Bonjour paresse.

Astăzi cumpărăturile adiacente le-am făcut eu cu R.. Înainte am primit ordin de la şefă şi de la acolitul ei în gura mare, ca să audă E., să nu mai cumpărăm taboulet din ăla de merde. Am înţeles astfel cît de importante sînt obiceiurile şi gusturile personale în dificilul proces de integrare, în acest caz într-o gaşcă. Ia să afirm eu că nu îmi place să beau vin şi să mănînc foie gras! Şi nu că nu îmi place, dar dacă e de ales între vin bun şi oameni ca lumea, eu unul aş lăsa vinul la o parte. La magazin, R. mi-a destăinuit că el aduce foie gras pentru că în felul acesta se are bine cu şefa şi contribuie la păstrarea postului său, şefilor fiindu-le greu să înlocuiască un furnizor atît de serios. La cîţi ani mai are pînă la pensie, nu prea e de glumit.
Taboulet n-am mai cumpărat, iar masa de azi s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al inginerului de sunet care şi-a lăudat singur vinul pe care l-a adus el însuşi - de altfel l-a băut aproape singur alături de şefă - pentru că ne-a spus că nimicii de noi nu sînt destul de rafinaţi ca să îl aprecieze. Ne-am ales astfel doar cu trei picături pentru fiecare. La sfîrşit am primit critici că nu erau bune căpşunile luate pentru desert, fiind căpşuni tunisiene. Cînd a fost vorba de strîns de pe urma festinului, cei doi şi-au găsit subit cîte-o şedinţă la care trebuia să participe negreşit.