Săpături

Scuzați-mă că insist atît de mult cu iarna asta, dar bucurie mai mare ca zăpada la Paris nu știu dacă există.

Ieri a fost o zi ca în vis, prin geamul cu transparență îndoielnică al biroului de la etajul 35 se vedea destul de clar cum cădeau de sus smocuri de vată, unele cu resturi de plastic din ambalajul desfăcut în grabă, în vederea asigurării unui debit constant. Noi, cei din openspeis, am fi vrut să ieșim imediat afară la o petrecere în stratul de spumă proaspăt depus, cu șampanie în valuri și femei îmbrăcate sumar dansînd în lumina magică, a ha, pe platouri instalate la înălțime medie. A trebuit totuși să ne lingem pe bot de cazacioc și de guleai întrucît am fost convocați cu toții de urgență la o ședință fulger de partid care s-a întins pe toată după amiaza.

Spre seară, cînd mi-am terminat ziua de lucru, mi-am luat șuba, căciula rusească, ciubotele îmblănite și am pășit înspre ieșire, după ce am așteptat vreo zece minute la coadă la ascensor. Imediat ce ușa rotativă mă expulză afară - nu există cutre mai mari ca ușile rotative, mereu stau stresat să nu mă prindă de călcîie și în ultimul moment fac un salt acrobatic ca să ies, evitînd milimetric să nu îmi smulgă geanta, asta în situația fericită în care vreun bou de coleg nu insistă să se bage după mine, limitînd astfel șansele de supraviețuire - , un vînt mirosind proaspăt a banchiză mă izbi în obraji și mă trezii în fața unui zid impenetrabil de gheață prin care se căscau gurile galeriilor săpate cu puțin timp de cei ieșiți înaintea mea și care nu stătuseră în ședință de partid atîta vreme. Mi-am pus imediat lămpașul de miner de care nu mă despart niciodată, alături de tirbușon și, cu aplicația de săpat pornită pe aifon, mă pusei imediat să îmi croiesc propria galerie pînă la rastelul de biciclete, intonînd vesel melodia piticilor din Albă ca Zăpada. Alții care ieșiseră și ei cam tot atunci săpau și ei cu ce puteau, cu gențile, cu blackberiurile, cu săpăligile de care nu se despart niciodată, alături de tirbușoane, cu săbiile laser și cu alte dispozitive. Și săpai, săpai, zi de vară pînă seară, că de n-ar fi nu s-ar povesti, pînă cînd auzii pe înfundate, dar din ce în ce mai aproape, niște zgomote de piolet lovind roca solidă. Deodată, printr-o surpătură laterală ivită ca prin farmec, apăru un cap cu plete albe, mustăți și barbă așijderea. Cine ar putea fi, abatele Faria, Moș Crăciun sau directorul firmei? Nu, nici vorbă, am recunoscut-o, nu fără un oarecare efort, sub sprîncenele imaculate de zăpadă, pe d-na de la marketing, care își parcase bicicleta în altă zonă a parcării decît mine. Ne-am zis politicos bonjour și am continuat fiecare cu tunelul lui, pînă la capăt.

Și-am încălecat pe șaua bicicletei și-am plecat voios acasă.

De iarnă

A venit în sfîrșit iarna cu al ei covor de nea așternut cu precădere pe spațiile ce fuseseră verzi cu o zi înainte. M-am întrebat mereu cum naiba reușesc aici spațiile verzi să rămînă verzi tot anul, cu excepția momentelor în care sînt acoperite de zăpadă, cînd nu mai sînt verzi, ci albe sau albe cu pete verzi. E ceva nenatural la mijloc, în plină iarnă iarba e verde și mulți copaci sînt plini de frunze. O posibilă explicație ar fi că municipalitatea a luat hotărîrea să planteze peste tot gazon și copaci din plastic, date fiind costurile de întreținere reduse raportate la beneficiul estetic evident.

Sosirea anotimpului hibernal, în afara stării de bucurie interioară pe care o provoacă, aducînd în memorie frumoasele versuri ale lui Coșbuc, este însoțită în acest an și de unele momente neplăcute, cum ar fi cel de azi dimineață cînd, încercînd prin prelucrări mecanice insistente să înfășor celebrul lanț antifurt în formă de 8 pe ghidonul bicicletei, am reușit de-abia din a patra încercare și cu prețul prinderii unei părți din pielea mîinii drepte în mecanismul de închidere a lanțului. Cutra de lanț și-a pierdut din flexibilitatea și așa puțină cu care mă obișnuise în favoarea unei rigidități pronunțate ce îl aduce într-o formă de băț cam strîmb atunci cînd este desfăcut, întrucît a înghețat.

Altfel, iarna e un anotimp frumos care începe bine cu tîrgul de vinuri de la Porte de Versailles, prilej de cumpărături impulsive și nenumărate, dar pe degustate. Nu am degustat în schimb nimic atunci cînd, întorcîndu-mă acasă, timp de o oră și jumătate am rămas blocat în lift alături de o grămadă de sticle ce stăteau cuminți cîte șase în cutiile lor.

Morala este următoarea: niciodată să nu plecați de acasă fără un tirbușon în buzunar, căci poate fi uneori mai util decît un lanț antifurt rigid de bicicletă.

Gastronomică

Iată că o nouă săptămînă de lucru ia sfîrșit cu o zi mai devreme decît de obicei. Mîine voi lăsa bicicleta în garaj dar voi urca în schimb la volan. Din cînd în cînd merit și eu cîte o plăcere. De-abia aștept să îmi iasă primul biciclist în cale! Plinul l-am făcut acum o săptămînă de la singurul peco unde se mai găsea carburant pe o rază de 10km, de unde am stors ultimele picături de benzină de 98, că de 95 nu mai avea, la un preț de speculă. Niciodată n-am făcut plinul așa de scump, dar măcar am limitat astfel riscul de a cădea în pana prostului. Să văd totuși dacă nu mi-a sifonat cineva rezervorul între timp.

Dar cum poate fi așteptată ziua de mîine mai cu folos decît participînd la două ședințe lungi (în timpul cărora bateria telefonului se golea văzînd cu ochii), între care am intercalat strategic pauza de masă?

Aaaah, cantina, cu ale ei mîncăruri rafinate ce numai pe masa zeilor mai pot fi găsite! Numai bunătățuri azi, alegerea era din cale afară de dificilă, așa că am hotărît să îmi iau un steak apoint (nu saignant, că nu știu de unde vine carnea) cu frite. Și astfel m-am trezit stînd la coadă cu telefonul pe tavă, consultînd ultimele zvonuri de pe twitter, așteptînd să se coacă steakul - la noi, dacă nu te uiți pe twitter de pe aifon și dacă nu rîzi cu subînțeles cu colegul de la coadă, ești prost. Deodată, un domn de mai în față, îngrijit, spălat, parfumat, și el cu blackberiul pe tavă lîngă o farfurioară umplută pînă la refuz din care se scurgea un fir alb de fromage blanc, luă un cuțit de carne din cutia de pe galantar, îl apucă delicat de vîrf și începu să se curețe pe sub unghiile sale mari. Din cînd în cînd scotea niște mizerie neagră pe care o prelucra dibace între degete ca să o arunce pe jos cu un bobîrnac îndemînatic. Cînd steakul lui fu gata, aruncă ultima biluță, șterse grăbit cuțitul de pantalonii de costum, îl depuse înapoi în cutia de pe galantar, luă altul curat, înșfăcă farfuria și plecă înspre casă. Cînd mi-a fost mie gata steakul, avui mare grijă la alegerea cuțitului din cutie și mă gîndii că ar fi bine să atrag azi puțin atenția înspre mine, așa că luai cel mai ochios desert ce îmi ieși în cale, o banana split înecată în frișcă, înghețată și pepite de ciocolată. Efectul a fost imediat: tipa de la marketing care se nimeri alături de mine la coada de la casă, se uită înspre mine și îmi zise afectuos în timp ce mă îmbujoram pe sub ochelarii aburiți:

- Petit gourmand!

Nu te pune, bă, cu poliția

Iată că a venit în sfîrșit toamna cu al ei covor de frunze moarte și cu ale ei temperaturi scăzute de trebuie să dau drumul la încălzire noaptea, aceasta avînd un efect neplăcut asupra mea atunci cînd sosește prin poștă factura de electricitate. Venirea toamnei este acompaniată anul acesta de o penurie acută de carburant. Cînd trec cu bicicleta pe lîngă peco, cozile de zeci de mașini pe care unii proprietari le împing cu portiera deschisă și frîna de mînă lăsată în jos îmi amintesc de epoca de tristă amintire, cînd se circula cu soț, respectiv fără soț.

Eu pe bicicletă circul mai tot timpul fără soț și este foarte bine, mai ales atunci cînd merg pe sens interzis sau cînd trec preventiv pe roșu. Într-o sîmbătă dimineața, pe la vreo 7:30 (sfat: dacă aveți de dormit tîrziu, folosiți pentru aceasta zilele săptămînii, în uichend trebuie de profitat de fiecare secundă) ieșisem să cumpăr niște baghetă și niște croasante pentru micul jejun. Cum mă întorceam eu acasă pedalînd agale pe carosabilul umed pe care zăceau din loc în loc încleite și putrede frunzele moarte despre care vorbeam la începutul emisiunii, iată că din depărtare văzui cum culoarea semaforului din intersecția următoare deveni galbenă pentru ca imediat să se facă roșie. Măi să fie, nu s-a născut încă semaforul care să se pună cu mine, așa că trecui ferm ca să o iau la dreapta. Cum efectuam eu mîndru virajul respectiv, privind semeț peisajul pustiu citadin matinal, remarcai cum stătea pitită după colț mașina poliției, în care de-abia încăpeau mai mulți sarkozei în uniformă, ieșiți dis-de-dimineață la vînătoare de infractori, căci e știut faptul că atunci cînd poliția nu doarme, securitatea populației este asigurată, așa cum bine sublinia comandantul suprem în timpul unei vizite de lucru. Cum mă văzu, unul dintre ei duse mîna la piept ca să își scoată carnețelul, concomitent cu acționarea portierei în vederea deschiderii. Virajul meu nu era încă terminat, cînd, observînd cu ochi de vultur din spatele lentilelor frumoșilor mei ochelari gestul ostil al sarkozelului, avui un acces imediat de panică ce mă făcu să acționez brusc frînele bicicletei.

Covorul de frunze moarte de pe carosabilul umed despre care vorbeam mai sus fu astfel surprins de violența frînei. O clipă mai încolo zăceam întins pe același covor într-o poziție pe care unii ar fi interpretat-o drept lascivă dar numai eu știu că sub zîmbetul aparent tîmp pe care îl schițam se ascundeau numai sentimente curate, care iată că au fost în final recompensate: sarkozelul ostil renunță să mai iasă de la cald iar habitaclul mașinii de poliție nu fu suficient de bine izolat fonic încît să oprească hăhăielile în care izbucniră toți în timp ce mașina se îndepărta în trombă.

Solidaritate

Au trecut mai bine de două săptămâni de cînd am extras de la bancomat 300 de euro. M-am urcat apoi imediat în avion și am plecat în România. M-am întors după vreo săptămînă.

Pe drumul de întoarcere, cum treceam prin Bacău, în goana automobilului, mi-a scăpat fără să vreau cam prin dreptul mecdonaldsului un "n-am tras podul de la mal". Acum plouă trist afară.

Și pentru că plouă trist, m-am gîndit să îmi încerc talentul de regizor. Mă gîndesc să iau și un premiu la Can la anul.

Trafic și alte impresii de călătorie

Depășirea din scurt e o artă ce se poate deprinde prin observație și exercițiu: călare pe linia continuă, pupîndu-l în fund pe cel din față, pîndești momentul oportun. Cînd acesta se prezintă, tragi scurt de volan în stînga, concomitent cu încordarea puternică a mușchilor fesieri. Piciorul apasă pedala, astfel acționat, pînă în podea. Pulsul crește, din față primești apeluri de faruri, fesele se strîng și mai tare, pînă în ultimul moment, cînd tragi de volan în dreapta, atît cît să te bagi milimetric în fața celui pe care l-ai depășit și în spatele camionului pe care se chinuia și el să îl depășească de ceva vreme. Foarte repede, printr-o relaxare dibace a acelorași mușchi, pui piciorul pe pedala de frînă și încordezi din nou. În retrovizor vezi un chip alb. Dă-l dreacu'!

Medamze mesio, nous sommes arrivés à Bucarest, aéroport Henri Coanda. Cerul este acoperit, dar drumurile sînt uscate. Vă reamintim că partea cea mai sigură a călătoriei dvs s-a încheiat aici.

Automobilistul român manifestă o mare grijă și solidaritate pentru aproapele său participant la trafic, semnalîndu-i cu scrupulozitate radarul poliției pe care l-a văzut cu 2 min mai devreme. În oricare altă situație l-ar fi claxonat, depășit din scurt, înjurat, orbit cu farurile, i-ar fi pus frînă după ce l-a depășit din scurt și l-ar fi omorît dacă ar fi putut.

Automobilistul român are așadar mușchii fesieri dezvoltați.

Reușita socială și traiul bun se văd mai cu seamă după mușchii fesieri, dar și după dimensiunile burții la exemplarele care au împlinit 30 de ani și care o duc bine.

Ca traiul bun să fie cu adevărat bun, e nevoie în fiecare zi de un morman de grătar (sau de mici) lîngă trei cartofi prăjiți și mai multe pahare cu tulburel foarte bun din care voi n-aveți în Franța.

Traiul bun este marcat de o mașină bună, adică mare, cu airbaguri multe, numeroase opțiuni, cilindree peste 2l, cu care se poate depăși din scurt și care constituie subiectul preferat de discuție. Discuția se poartă tutuind și folosind diminutivul prenumelui interlocutorului pe care îl cunoști de 5 minute. Ce mașină ziceai că ai în Franța? Aha.

"Domnu' inginer! Ce mai faceți?" "Nu vă supărați, ne cunoaștem?" "Păi cum, eu sînt finul lui domnu' Nelu!" "Aaaaaa!"

"Cum e în Franța? Nu ca aici, nu?"

Și ca să afișez o notă optimistă, pe fetele între 4 și 6 ani le cheamă Miruna. Mami și tati, care o duc bine, au o preferință pronunțată să îmbrace pe Miruna în zînă. Miruna merge la grădi sau, după vîrstă, la școală cu aftăr scul după amiaza. La ora 4 Miruna nu are voie să mănînce plăcintă pentru că mai întîi mîncăm supică.

Și ca să închei cu o notă și mai optimistă, nu prea am văzut aifoane.

Vremuri de restriște

A venit deunăzi un mail de la paznicii turnului. S-au furat niște biciclete dintre cele parcate în față și ni se recomandă să nu le mai legăm cu sîrme ci cu U-uri. În paralel, va fi întărită paza și va fi instalată o cameră de luat vederi în parcarea de biciclete.

Trei lucruri notez azi, de cînd am intrat pe poarta întreprinderii:
- un "ofițer de serviciu" patrula jos cu un ochi pe biciclete, sub ochiul vigilent al unei camere de luat vederi
- colegul Mohamed m-a întrebat dacă sînt român și mi-a zis că azi au bătut călătorii un rom care cerșea în metrou
- alt coleg cu care mai conversam pînă acum și care prezenta semne de gîndire structurată m-a întrebat cică în glumă dacă eu am furat bicicletele de jos

Avem carne

Acum cîteva secole ne adusese cineva de la țară o găină vie.

Am ținut-o legată de picior cu o sfoară în balcon și i-am dat să mănînce cu multă dragoste pîine, grăunțe și alte delicatese. Găina mînca și plîngea. Am dezvoltat o prietenie duioasă și plină de înțelegere cu ea pînă a doua zi cînd a venit un vecin. A scos-o în fața blocului, a încercat diverse poziții pînă cînd a găsit-o pe cea bună: ținînd-o de cap cu o mînă și strîngînd-o între genunchi, i-a tăiat gîtul din vreo cinci mișcări precise cu un cuțit ținut în cealaltă mînă. Apoi am mîncat-o.

Ieri am fost în vizită la niște vecini. Cum mă mutam în grădină la ei de pe un picior pe altul cu o cupă de șampanie Franța în mînă - ce-i drept, arătam bine: un tip în bermude vorbind o franceză elevată, punctată mai de cîte un subjonctiv imperfect, mai de cîte un fait chier, cu paharul ținut delicat la nivelul obrazului în mîna dreaptă în timp ce își aranja frumoșii ochelari cu stînga, trădînd astfel un vădit interes în conversație - era să calc un melc care își găsise să treacă pe acolo. Tocmai se oprise  în timp ce își căuta drum prin gazon cu o corniță în pantoful meu negru din care ieșea ciorapul roz trei sferturi. Fiindcă am un suflet sensibil la suferințele animalelor, l-am luat de cochilie și am dat să îl pun la rădăcina unor bambuși care crescuseră cu vreo 10cm de cînd beam noi șampanie la umbra lor.

- Aaaaa, nu, dă-l încoace să-l omor că mănîncă bambușii, zice vecina.

Nu am putut lăsa să se petreacă o astfel de întîmplare, așa că l-am luat cu mine acasă. L-am dus pe balcon și i-am făcut un culcuș cu frunze uscate de la morcovii ce-i aveam în cămară. Am stat îndelung cu el, spunîndu-i cuvinte duioase și cîntîndu-i melc melc codobelc în timp ce ronțăia mulțumit frunzulițele pe care le testa în prealabil cu cornițele. Apoi m-am dus la bucătărie să pun o oală de apă la fiert ca să-l pregătesc pentru cină.

Cînd m-am întors în balcon, nu l-am mai găsit, fugise. În urma lui nu mai era decît o dîră lucioasă și fumegîndă de bale.

Iulie canicular

Azi mi-a zis un tip cu facies de votant de extremă dreapta de la volanul unui merț că sînt un "espèce de connard". Era genul acela de burghez socialist cu arborele genealogic stabilit pînă la 1789 căruia nu i-a lipsit nimic niciodată, care a făcut o Grande Ecole pentru că așa îi era hărăzit și acuma are un birou individual într-un turn de la Défense de pereții căruia a agățat poze cu copiii, din care face albie de porci politicos prin imeil o armată de subalterni care fac cărare în fața lui cînd merge la toaletă. Pedalam, urmărind de aproape o mașină care și ea urmărea de aproape o altă mașină din fața ei și așa mai departe într-un lung șir. La început, merțul din spatele meu a dat să treacă pe lîngă mine la o intersecție, dar fiindcă era cît pe ce să calce niște pietoni care traversau a trebuit să renunțe și să revină în spatele meu. Am întors rapid o privire înspre el și am continuat să mă țin de vehicolul ce mă precedea. Aici privirile sînt mereu pline de semnificații. Te duci la piață și te uiți pe tarabă și nu vezi că lumea stă la coadă. Nici nu trebuie să ridici capul ca să știi cum se uită de urît oamenii la tine, fără să îți spună nici un cuvînt. Parcă te arde ceva în ceafă. O privire din asta am îndreptat și eu înspre merț, provocînd cojirea vopselei de pe capotă. M-a tot împins ambalînd motorul aproape 1km și cînd în sfîrșit la o bifurcație eu am luat-o la stînga și el la dreapta, a deschis geamul și atunci m-a înjurat.

Mă gîndesc serios să îmi cumpăr o cască, dar mă enervează că nu se asortează cu alura mea de superman și nici cu ochelarii de Willem. Nici nu vreau să cad în patima normelor europene emise de înaltele instanțe care tratează cetățenii ca pe niște copii care în final ajung să le fie frică să bea un pahar de vin din cauza directivei cu abuzul de alcool, să se simtă vinovați că au mîncat o tartină cu nutella din cauza directivei cu mîncărurile grase, să culpabilizeze pentru că au făcut o baie fierbinte în cadă sau că mai au cîteva becuri de 60W ascunse în cămară.

Vederea prin lentilă

Mă roade curiozitatea să știu de ce naiba mai vine lumea pe aici.

Pînă aflu de ce, să știți că ieri am strîns de gît tot personalul magazinului de ochelari din apropiere pe motiv de angajamente luate și nerespectate. Nu chiar tot, am lăsat în viață numai pe unul dintre angajați,  promițîndu-i că-l cruț dacă îmi face pe loc ochelarii pe care îi comandasem cu o săptămînă în urmă. Cum oferta mea nu putea fi refuzată, a acceptat imediat. După ce a terminat, l-am băgat cu capul în toaletă și am tras apa, nerespectîndu-mi promisiunea. Văzutul în ceață este cauză majoră de comportamente antisociale.

Am ajuns așadar azi la birou fără cîrja de orb pentru prima dată în ultima lună de zile.

Nu departe de intrarea în clădire, am zărit-o bine de tot pe tipa de la marketing atacată de doi indivizi dubioși care o legaseră cu lanțuri antifurt de bicicletă de logo-ul firmei și se pregăteau acuma să o facă de rușine pentru că nu le înapoiase nu știu ce cheițe. A trebuit deci să intru în prima cabină telefonică și să mă schimb în costum de superman ca să pot să intervin. Cum mă apropiam eu în zbor vertiginos de joasă altitudine, prevestind o ploaie iminentă care în final nu a mai venit, unul dintre cei doi răufăcători a scos un U din kryptonită și l-a aruncat înspre mine, așa că a trebuit să renunț de bună voie, reluîndu-mi după colț înfățișarea pașnică de amploaiat care își începe motivat o nouă zi de lucru, dînd din cap după muzica din căști.

În birou, toată lumea s-a făcut că nu sesizează nimic anormal, de ca și cum ar fi lucrat de ani de zile alături de Clark Kent. Numai una dintre pramatiile de șefi de proiect a trimis în timpul dimineții prin imeil la toată lumea și pe feisbuc o poză cu Christophe Willem care mă imita în concert. În fața acestui comportament infantil am reacționat destul de urît, anulînd imediat berea de mîine seara. Mă gîndesc să îi pregătesc respectivului un sfîrșit tragic.

Dulce viers de vuvuzelă

Mi-am instalat și eu vuvuzela pe aifon de îndată ce aplicația a fost disponibilă, plăcîndu-mi foarte mult sunetul ei diafan. Aș putea spune că în sfîrșit am găsit ceva fain care să vină de la fotbal.

Pot astfel, printr-o gîdilire dibace a accelerometrului să dau cu vuvuzela în momente cheie ale vreunor ședințe plictisitoare. Evident, asta deranjează oarecum pe unii. Dar ce karme faine pot avea atunci cînd sunetul acela răzbătător mă transportă cu puterea gîndului tocmai în vremea cînd răzeșii buciumași cocoțați pe coamele obcinelor Bucovinei dădeau de veste poporului să lase pașnicele pluguri și să ia sabiile în mîini ca să stea în calea cotropitorilor!

Dincolo de aspectele paseiste legate de momente de glorie din istoria poporului român, vuvuzela electronică prezintă inestimabilul avantaj că am putut să o enervez fără ca ea să poată să spună ceva pe tipa de la marketing cu care am nimerit în echipă la timbildingul de săptămîna trecută și care mi-a mărturisit, în sfîrșit, că a pierdut cheița de la antifurt. Am construit astfel împreună în perfectă armonie punctată pe alocuri de sunete de vuvuzelă, o ambarcațiune care urma să despice vajnică valurile Mediteranei avînd la bordul ei un echipaj de patru persoane alese pe sprînceană. Cum apa dintre Ile des Embiez și Sanary s/ Mer părea destul de adîncă, mi-am declinat discret calitățile de navigator motivînd că n-aveam costumul de baie cu mine, propunînd-o în locul meu pe tipa de la marketing, care a acceptat de îndată. Am mai militat cu succes în același timp ca din echipaj să mai facă parte și doi superiori ierarhici de-ai mei, lăudînd în gura mare calitățile lor fabuloase de leadership care meritau astfel puse în valoare. E drept că aceste calități s-ar fi putut ghici lesne dacă ne-am fi uitat mai îndeaproape la picioarele lor subțiri și păroase ce ieșeau din bermudele cu flori și la burticile rotunjoare ce se ghiceau de sub tricou. Al patrulea membru, autopropus, a fost un dușman personal din alt departament. Așa că am putut să scot și să ascund fără nici un regret, rîzînd diabolic, dopul de la barcă. Urcat pe o stîncă de unde am putut cuprinde cu privirea tot spectacolul, am rîs binișor atunci cînd vedeta s-a scufundat după vreo 20 de metri de plutire îndoielnică, necesitînd astfel intervenția rapidă a salvamarilor. Vuvuzela sună atunci, însă foarte puțin.

Tradiționalele cuvinte cu ocazia unei competiții importante de fotbal

E liniște în birou, atît de liniște încît îmi vine să urlu la lună, auuuuuuuuuuu. Avem un televizor plasat într-o sală de departe, de la alt etaj, cică pentru teste. Toți au plecat în ședință exact acolo. Ședință cu beri rar s-a mai văzut totuși.

Dar e bine că e liniște.

Am vorbit cu un bicicletolog din alt serviciu. I-am povestit despre lanțul antifurt pe care l-am achiziționat. Mi-a zis că din cînd în cînd face poliția razii prin oraș ca să curețe trotuarul de bicicletele abandonate. Pentru o bicicletă legată cu un lanț ca al meu, au de lucru cam 30 de secunde cu o șurubelniță ca să crăcăneze un pic segmentele tubulare și un bomfaier ca să taie sîrma astfel descoperită din interior. Așa că lanțul meu tubular nu valorează nimic. Să vezi cum iarăși nu dorm nopțile de grijă, acum cînd de-abia am scăpat de huruit de avion în cap și de-abia am reușit să să nu mă mai trezesc la ore neobișnuite din noapte ca să mă joc cu trenulețul Shinkansen seria N700 pe care l-am achiziționat în timpul invaziei!
Cică mai bine îmi cumpăr un U. Dar la ce e bun un U, dacă nu poate fi înfășurat de ghidon în formă de 8, pentru că e U, nu e 8 și nici nu poate fi purtat pe post de colier, ca să îmi pună astfel în valoare mușchii herculeeni ai gîtului?

Omsk, Irkuțk, Novosibirsk

- zgomot continuu de motor de avion
- bipuri care preced anunțurile de legare a centurii
- imagini disparate cu harta poziției aparatului în timp real, ora la destinație, ora estimată a aterizării, viteza la sol, distanța parcursă cu traducere în trei limbi
- desene animate
- taigaua întinsă și goală
- ghețurile nordului
- Stockholm văzut ca în palmă
- norul după care se ghicea Copenhaga, sigur ploua
- bucata de cauciuc ce parcă dădea să se desprindă din aripă
- impresia de Românie de după aterizare

Foaie verde bob de rouă

Astă noapte aud pe cineva cum se strecura pîș pîș în spatele ușilor shoji, frumos pictate cu tigri vînînd cocostîrci într-o pădure de bambus.

Deschid ochii și îmi spun:
- Măi să fie, dacă-i o ninjă?

Trag ușurel sabia de sub cap, mă strecor înspre peretele translucid și dintr-o singură mișcare spintec hîrtia și umbra de după ea.

Dintr-un nor de pene, apare capul kikusanei de serviciu:
- N-ați cerut Dvs o pernă suplimentară la recepție?
- Nu ....
- Vai, îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău, etc

Plecă în hohote de plîns, adusă din umeri, cu albul machiajului brăzdat de urmele lacrimilor și cu ghiozdanul kimonoului pleoștit.

Azi dimineață am aflat că și-a făcut seppukku.

Alte telegrame

- Dacă știi să rămîi modest, mănînci chestii extraordinare pentru o nimica toată, acompaniate ritualul exotic aferent: plecăciuni pînă în pămînt, descălțat, stat pe vine, bețe, cîrpe fierbinți pentru spălat pe mîini, etc.
- Cînd plătești, oriunde, ții bancnota sau cartea de credit cu ambele mîini și o depui ceremonios pe tava care ți se întinde. Vînzatorul o ia cu ambele mîini și îți trage un arigato gozaimas dînd aproape cu capul în tejghea. Dacă i-ai împins bancnota cu o singură mînă în mîna lui, el o ia și o pune mai întîi pe tavă cu ambele mîini și îți mulțumește.
- Comitetul central al PCJ e o clădire impunătoare.
- Cel mai mic bar pe care l-am văzut avea o capacitate de 2 locuri plus barmanul. Cele două locuri erau ocupate de o tanti-san care trăgea din țigară avînd fesele pe un scaun, un cot pe tejghea și un picior ieșind de sub kimonou sprijinit pe celălalt scaun.

Telegrame

- Drumul lung în clasa afaceri e mișto.
- Străzile nu au nume.
- Orasele sînt monstruoase.
- Mîncarea e fantastică și nu foarte scumpă.
- În bar sau la restaurant, cînd intri, personalul se bucură în cor că au un client nou. Știu asta pentru că era cu subtitluri.
- Trenurile merg ceas. Pe peron așteaptă ceferiști în uniformă care salută cînd trenul intră în gară.
- Cînd controlorul iese din vagon după ce și-a terminat treaba, se întoarce înspre călători și face o plecăciune adîncă. La fel face și vînzătoarea ambulantă, chiar dacă nu a vîndut nimic.
- Femeile poartă încălțăminte cu toc înalt, cu un număr-două mai mare decît necesar și merg cu picioarele în formă de paranteze, cu bombeurile apropiate unul de altul în raport cu călcîiele.
- Mai toate fetișcanele sînt îmbrăcate ca în desenele animate.
- Toaletele sînt fie turcești, fie au colacul încălzit și prin apasarea unui buton iese un jet de apă care ajunge pînă în tavan dacă nimeni nu e așezat.
- La intersecții se poate traversa în diagonală. De fapt, cînd se face verde pentru pietoni, intersecția poate fi traversată în toate sensurile.
- Politețea e înnăscută.
- Jumătate din populație poartă mască respiratorie.

Tora! Tora! Tora!

Hărțile cu liniile inamice obținute de la iscoade au fost imprimate și distribuite. După ce le-am memorat, le-am rupt în mii de bucățele și le-am băut cu toții amestecate cu saké călduț. Apoi ne-am culcat cu gîndul la împărat, repetînd cele 7 idealuri ale codului bushido: rigoare, curaj, mărinimie, respect, sinceritate, onoare, loialitate, sushi, soba, yakitori și ramen.

Cu sondele pitot schimbate și cu motoarele curățate de cenușă vulcanică, avioanele se înalță în văzduh unul cîte unul, tulburînd liniștea începutului de zi în care raze roșiatice străpung orizontul dinspre răsărit (sigur, ora nu e potrivită, acum e după amiaza, dar dă bine la descriere), anunțînd un zbor lung încununat de cele mai răsunătoare succese.

Știu că mă repet dar hai banzai! Ne mai auzim de la fața locului.


Mizajur:
simt nevoia sa mă laud: mă aşteaptă 12 ore de zbor in rindul 6. Sper ca sampania e buna si ca scaunul face masaj.

Corul fetelor samuraie kikusane

În direct de la Socola

Țin să îi asigur de toată simpatia mea pe toți acei care au ales să locuiască în îndepărtata Japonie. Retrag tot ce am putut spune în trecut relativ la meteodependența unora.
Cum puteți, fraților, să trăiți cu așa o ploaie în gît?

Chemarea răsăritului

Stimați prieteni și neprieteni, în Japonia e cam înnorat.
De pe fereastra hotelului se văd haite de blonde circulînd pe bicicletă.
Sper ca mîine să fie și mai bine.

Haiku 11 (biscuiți cu brînză)

Jubileul parizian se sărbătorește în acest an cu o Budweiser și un wienerschnitzel nesimțit în toată simplitatea lui, chiar la Schweizerhaus, în spatele roții de la Prater, ca să crape dușmanul de clasă de individie.

E de ajuns să te deplasezi puțin mai la nord sau puțin mai la sud ca să îți dai seama de fapt de cît de nesărat și de infect e poporul francez vecin și pretin.

Antifurt

De cînd doamna de la marketing - care încă nu mi-a înapoiat cheia! - a remarcat că sîrma cu care obișnuiam să îmi leg bicicleta e cam subțire și deci nesigură și că ei i-au furat déjà hoții o bicicletă chiar acolo, am început să mă trezesc în fiecare noapte de cîteva ori lac de sudoare, visînd că cineva mi-a furat bicicleta parcată cuminte în fața zgîrie-nori-ului în timp ce eu eram în ședință, jucîndu-mă cu aifonul. Întrucît somnul bun e sănătate curată și întrucît nu merită să îți strici sănătatea din cauza unor vorbe aruncate în vînt de către ne(re)cunoscători, am decis să tai răul de la rădăcină și să investesc în artilerie grea. Mi-am cumpărat așadar un lanț antifurt cu factor de protecție maxim, pentru "medii ostile", la 24 neuro 90. De fapt nu e chiar un lanț în sensul clasic al cuvîntului, are o structură tubulară formată din segmente cu o lungime de aproximativ 2 cm, ceea ce îi conferă o oarecare flexibilitate, păstrîndu-i totodată rezistența. Se poate tăia doar cu un aparat mai puternic sau egal de puternic cu un fierăstrău electric, că așa arăta desenul sugestiv de pe eticheta pe care am aruncat-o de îndată ce am ieșit din magazin. Cum nu posed utilaje de acest tip, am lăsat o cheie la loc sigur acasă în timp ce port cealaltă cheie cu mine agățată de gît. Lanțul este așa de masiv încît greutatea bicicletei sporește cu 30 de procente, avînd astfel rol de lest și deci ameliorîndu-mi stabilitatea atunci cînd cobor în forță pasarela bătută de vînt de pe bulevardul circular. Cînd urc aceeași pasarelă, este puțin mai dificil, faptul că sînt bine lestat nefiindu-mi de foarte mare ajutor, dimpotrivă. În același timp, lanțul, fiind foarte gros, acesta constituie un avantaj atunci cînd bicicleta stă legată printre hoții de biciclete care mișună ca furnicile în iarbă, dar și un dezavantaj minor, creîndu-mi anumite dificultăți atunci cînd încerc să îl rulez ca să îl agăț de bicicletă pe post de lest, cum s-a văzut mai înainte. Cel mai bine am reușit cu mare dificultate să îi dau o formă de 8 în ochiurile căruia am introdus ghidonul, respectiv țeava șelei, ceea ce mă jenează la pedalat, în scurt timp cred că pantalonii de costum vor fi roși în interior pe coapse, aproape de genunchi. Altă posibilitate pe care am găsit-o a fost să îi dau o formă de dublu O, formă la care lanțul pare mai receptiv, prin gaura căruia trece partea din față a ghidonului, astfel încît actul pedalării, deși nu mai este jenat iar pantalonii protejați de interacțiuni mecanice nedorite, se face în zgomot de talangă la gîtul unei vaci ce se întoarce de la păscut, adăugînd astfel o latură sămănătoristă ansamblului.

Am încercat și alte soluții, însă niciuna nu s-a dovedit mai satisfăcătoare decît cele de mai sus. În schimb, am remarcat că mulți dintre cetățenii sportivi care părăsesc locul de muncă pe bicicletă lasă lanțul antifurt legat de rastel peste noapte, atunci cînd sper să am un somn liniștit și sănătos.

Vulcanul islandez

Da, mîine ar trebui să iau avionul, dar nu îl iau.

În schimb, dimineața și seara dau la pedale, plin de avînt ecologist. Nu contează că pe jos ajung mai repede decît cu bicicleta, contează că soarele și tenisul. Iar azi dimineață am legat destinele bicicletei mele cu același lanț, al meu, de ale bicicletei unei tipe de la marketing care își uitase lanțul ei acasă.

Imediat ce bicicletele au fost înlănțuite, ne-am scos amîndoi aifoanele și am facut schimb mutual, prin bluetooth, de numere de telefon profesionale, bineînțeles.

Vreau să las fumatul

Ești în ședință, te plictisești. Ai fuma o țigară. Scoți aifonul, intri pe reader, dai un refresh, citești în diagonală cele trei articole noi, mai dai un refresh, nici un articol nou, l-ai închis și gata, ți-a trecut pentru un sfert de oră.

Ești în tren, care e oprit undeva în cîmp de cinci minute, nu mai pleacă. Ai fuma o țigară. Scoți aifonul, intri pe feisbuc, derulezi pagina inundată de mesaje de la Farm Ville pe care ai uitat să le filtrezi, adaugi deci filtrul, scrii un comentariu-două la întîmplare pe zidul cui se nimerește și gata, ți-a trecut pentru moment.

Te bagi seara în pat, te gîndești la o grămadă de chestii și nu poți să adormi. Parcă ai fuma o țigară. Scoți aifonul de sub pernă, bagi un flicăr, te uiți să vezi ce poze au mai făcut geniile fotografice, favoritizezi două-trei poze și gata, ți-a trecut, poți dormi liniștit.

Te afli la cinema, te uiți la Avatar. Ai fuma o țigară. Scoți aifonul din buzunar dar vezi că n-ai semnal. Bagi aifonul înapoi, te concentrezi puțin la film, dar ceva nu e în regulă, în cinci minute scoți din nou telefonul, n-ai semnal, normal, sala e bruiată. Începi să tremuri cu telefonul în mînă, dar îți amintești că ai dat trei euro suplimentari pe 3D și asta te face să aștepți docil pînă la sfîrșit.

Noapte cu lună plină, niște pisici se cordesc cu zgomot pe-afară, te enervează că te-au trezit. Ai fuma o țigară. Perna vibrează dintr-o dată. Scoți aifonul, ștergi mailul cu viagre care tocmai a venit, citești mailul de la direcția fiscală pe care n-ai apucat să îl citești aseară și gata, te întorci pe partea cealaltă.

Aș fuma o țigară.

Kanțert

Mai întîi ajungi val vîrtej la Olympia, spulberi în grabă vreo doi bodigarzi de la intrare, că ești cam în întîrziere, arăți biletul la o tanti care te dă pe mîna unei alte tanti care te duce la locul tău, deși ești major și vaccinat, deci ești capabil să îl găsești și singur. Dai să te așezi pe scaun, dar nu se poate, căci auzi în spatele tău
- Pss, pss, cichi cichi
și o vezi pe tanti cea din urmă cum stă cu mîna întinsă la tine, clipind galeș cu un zîmbet acru.Tu te încrunți puțin înspre ea, scapi un "hă?", apoi te prinzi, începi să scobești febril prin buzunare, cuprins brusc de rușine, nu găsești nimic în buzunare, cauți în portofel, acolo zace doar o monedă de două centime, parcă ai vrea să i-o dai, dar nu rimează cu haina YSL pe care o porți, te uiți cu ochi de motan de la Shreck spre tanti, dar ea nimic, bate în crescendo cu papucul în podea și cu mîinile în șold, moment în care îți amintești că ai cusut preventiv, pentru zile negre, o bancnotă de cinci euro în căptușeala aceleiași haine YSL. După ce banii extrași cu greutate din ascunzătoare au fost plasați în mîna domnișoarei care nici nu știi unde a dispărut așa de repede - la naiba, nu a fost un vis totuși - lași să-ți scape un suspin de ușurare, apoi te lași să cazi pe locul pe care l-ai rezervat. Îndrepți ochii înspre scenă și constați două lucruri: unu, că rezoluția scenei e doar de vreo două milioane de pixeli și doi, că domnul din fața ta, deși sala e în pantă, te jenează cu coafură lui extravagantă ce se caracterizează prin înălțimea ei neobișnuită. Dar nu te plîngi, la urma urmei ai dat doar cu puțin peste 50 de euro pe bilet, te lași într-o rînă și aștepți cu nerăbdare începutul spectacolului. Apoi luminile se sting și o voce foarte frumoasă te face subliminal nesimțit și hoț, ceea ce te face să te întrebi de ce, întrucît telefonul mobil e închis, iar aparatul foto e acasă. Apoi, se aprind niște becuri, în timp ce altele se sting, dezvăluind pe scenă un djeuns baladist cu șapcă, de undeva de prin Irlanda, care începe să își plîngă soarta din chitară și din voce, băi tată, și numai nu mai termină. Te întrebi retoric ce naiba au irlandezii ăștia de lălăie toți cu așa multă profunzime? Cînd crezi că în sfîrșit a terminat, mai bagă un ai lov iu Paris, iț nais tu bi in saci a biutiful theatăr, și hai să vă mai cînt una de pe ultimul meu album că tare îmi place de mutrele voastre, etc, în vreo trei rînduri, dar lumea pare să aprecieze cît de cît, în sensul că nu fluieră nimeni, e lume serioasă, ba chiar aplaudă sporadic, din politețe, între melodii. Tu în timpul ăsta te lași pe cealaltă rînă, apoi pe rîna inițială, în contra-fază cu coafura extravagantă de mai sus în text și de mai jos în sală. După o vreme te gîndești să îți economisești forțele pentru adevăratul concert, acela pentru care ai venit și care speri să înceapă totuși într-un timp rezonabil, astfel încît renunți la lăsatul cînd pe o rînă, cînd pe cealaltă, mulțumindu-te cu frumoasa muzică ce îți zgîrie urechile de ceva vreme.
Dar iată că băiatul de pe scenă recuperează ultimele aplauze leșinate, apoi aceeași voce ce te-a acuzat mai înainte te anunță acum că sala Olympia îți oferă regește 20 de minute de entracte. După cele 30 de minute de pauză, timp în care s-au dus 4 euro suplimentari, căci beibi sitărița costă 8 euro net pe oră, iată că se sting din nou luminile, cortina se ridică și pe scenă se întrevăd niște mobile de la Ikea, apoi apar unul cîte unul muzicanții care încep să le zică la țambalele și ukulelele lor tradiționale, e unul care cîntă cu o mînă la trompetă și cu alta la orgă și pian de-odată. Ce să zici și tu acolo, muzicanții fac toți banii, lumea bate ritmul din cap, sună bine, cult de tot, zici că îți place, cînd, apare solista, o barbie blondă suedeză, pentru care ai venit de fapt, că îți plăcea la nebunie în tinerețe dar acum îți dai seama rapid că  mai bine ar tăcea din cînd în cînd. Progresiv, începe iar să îți placă, pînă în minutul 55, cînd anunță cu voce mieroasă că a ajuns la ză last song, hev ă gud nait. Răsufli ușurat, tocmai ai recuperat cei 4 euro dați pe entracte și ai mai primit alți 4 în schimb.
Ce frumos e la concert!

Splina și ficatul

Acum mai mulți ani stăteam oropsit pe o bancă în parcul din fața Gării de Nord din București, strîngîndu-mi în brațe rucsacul dintr-un reflex de insecuritate dat de cîinii vagabonzi ce îmi tot dădeau tîrcoale de ceva vreme. Din cînd în cînd, unul mai îndrăzneț venea și îmi mirosea talpa pantofului și mie îmi curgea în gînd un fir de transpirație pe tîmpla care încă nu încărunțise la vremea respectivă. Mai aveam vreo două ore pînă la trenul accelerat șinșimiișinși și nu prea știam sau nu prea aveam chef cum să le umplu mai cu folos. Fusesem deja la MacDonalds pentru un prînz gastronomic și tocmai îmi înăbușeam un rîgîit cu bigmac și bule fine de Coca Cola cînd alături de mine s-a așezat o doamnă profesoară la pensie. Am știut din prima că era profesoară pentru că lucrurile astea se știu pur și simplu, fără să te învețe nimeni, așa cum am știut din prima deunăzi la cantină că domnul cu mustață și nas roșu care împingea platoul în fața mea e român. Cînd a vorbit cu casierița, originile lui sănătoase s-au confirmat. Cînd a întins cartela ca să plătească, i-am văzut numele, ceea ce mi-a permis să îl găsesc mai tîrziu în intranetul firmei, e reprezentantul local al unuia dintre cele mai virulente sindicate din Franța.

Mă opresc acum ca să trag aer în piept, pentru că tocmai m-a fulgerat filosofic că există posibilitatea ca doamna din parcul Gării de Nord să nici să nu mai trăiască în momentul de față.

Bine, să trecem. La început s-a cam codit ea să intre în vorbă, dar se vedea că era cumva nerăbdatoare și se cam plictisea. A început să mă chestioneze ba despre una, ba despre alta. Eu cam adoptasem tehnica răspunsului vag, n-aveam chef să îi spun că schimbasem două avioane în dimineața cu pricina, că eram stresat de cîinii vagabonzi și că mă gîndeam cu oroare la orele de tren ce mă așteptau. În plus, îmi place să contrariez profesoarele pensionare. Cum răspunsurile mele nu prea îi dezvăluiau adevărata mea natură și începusem să îi par un (încă) tînăr fără ocupație, a sfîrșit prin a întreba:

- Dar sînteți încadrat, nu?

Toate astea ca să ajung la final: de cînd sînt încadrat nu m-am mai plicitisit așa de tare ca acum, nici măcar în ziua în care, împins de plictiseală, am călcat iresponsabil pe nesfîrșitele tărîmuri ale bloguitului.